„Doamnelor și Domnilor în zece minute avionul nostru va ajunge la punctul de destinație, rog să vă cuplați centurile de siguranță și să aduceți fotoliile în poziția verticală”- vocea căpitanului părea destul de plictisitoare. Niciodată nu am mai auzit un căpitan vorbind așa de plictisitor. Probabil că nu era destinația cea mai plăcută pentru el. În aeroport am înțeles și eu că poate nu făcusem o alegere potrivită. Fluxul de lume care pleca, părea mult mai mare decât cel care venea. Eram totuși curios să văd ce jucători au mai rămas în acest oraș. Care este miza. Ce țigări fumează. La ieșirea din aeroport o duzină de taximetriști s-a aruncat peste mine. Erau aceiași taximetriști de altădată numai că gradul lor de uzură era acum mult mai mare, ochii mai lacomi și vocea mai umilitoare. Taxi taxi sir…Aha, mă iau drept străin. E adevărat stilul meu vestimentar în tunică de la Hugo, pălărie Kangol blugi clasici, cizme maro și un sacvoyage de la LV în care se rătăceau niște haine de schimb, trusa de igienă cu mult parfum, cărțile și talismanul meu, Dama de Inimă, nu era un stil comun pentru localnici. Dar totuși nu eram chiar străin. Reveneam în orașul unde crescusem și unde mă îndrăgostisem pentru prima dată. Deși…ce idee bună. O să joc cartea propusă de taximetriștii localnici. În rătăcirile mele prin lume îmi plăcea să-l fac câteodată pe nebunul. Asta mă distra cel puțin până găseam de ce să mă ancorez. Orașul părea la fel de curat și de aerat, dar fără nici un stil. Am coborât la adresa unde rezervasem apartamentul. Era casa de lângă poșta centrală nu departe de cimitirul evreiesc. Acolo îmi petrecusem copilăria și aproape adolescența. Nu reușisem să găsesc exact apartamentul unde am crescut, era deja ocupat și rezervasem unul care era liber. Noua proprietară , o doamna care avea dificultăți la aparatul locomotor, în drum spre etajul unde era apartamentul meu se tot plângea de lipsa de bani, sănătate, tinerețe și fericire, eu examinam ușile vecinilor, și noua lor numerotația, și nu făceam altceva decât să spun , da doamnă sau înțeleg doamnă. Mi-a prezentat apartamentul, mi-a înmânat cheile cu instrucțiunile de rigoare și la final a zis „un séjour agréable”.„Ha” am zis eu în gândul meu. Așa mă voi numi de azi înainte în oraș meu. Străinul. Original nu? Am început să aranjez puținele lucruri pe care le aveam. Eram de o educație pedantă în privința ordinii și a noilor începuturi. Aș spune chiar strictă. Și pe urmă în meseria mea de jucător asta este poate cea mai de baza calitate. Disciplina. Chiar și după chefurile pe care le dădeam în onoarea câștigurilor mele la cărți, nu puteam să mă culc până nu lăsam totul curat. Era o mare plăcere când mă trezeam dimineața și totul era de o prospețime virgină.
Dama de Inimă. Ajunsesem la ea și un val de durere surdă traversă tot corpul meu și se opri sub forma unui mic nod în gât, de unde pornesc cuvintele.
Se întâmplase la ultimul joc. Talismanul meu era ascuns în buzunarul cămășii de lingă inimă.
Trebuie să vă spun că jocul de cărți este bazat numai și numai pe noroc și lectura psihică a partenerilor de la masă. Nu există nici un manual sau alte izvoare de studiere a acestei pasiuni. Instrumentul meu favorit în această, dacă se poate de spus meserie , era intuiția. Simțeam că de data asta m-a părăsit dar eram mânat de o siguranță încăpățânată că cele trei dame din mâna mea îmi vor asigura victoria. Roșcatul de vis-a-vis avea însă doi popi și Jokerul.
Ralf, labradorul meu, era mereu alături. De când vederile au început să mă lase mă ghida prin oraș. Nu că nu mă descurcam fără el, dar era ceva care îmi dădea siguranță, cineva care respira mereu lângă mine. La cărți începusem să folosesc ochelari, doar așa pentru abaterea inamicului pe un drum greșit, însă mișcarea mea definitivă era ghidată de intuiție. Ralf mă ducea oriunde doream, închideam ochii și îi ziceam locația și el mă ducea ca vântul. Ne era vesel împreună. Drumul spre casa de jocuri și înapoi îl cunoștea deja și el cu ochii închiși. Era ca un fel de înger păzitor. Mi-l adusese Eva când avea o luna. Parcă știa că nu mă voi descurca de unu singur și voi avea nevoie de cineva care din când în când să-mi lingă rănile vechi, dar și cele proaspete.
De regulă jocul era seara târziu când energiile cotidiene se potoleau. Jucam până peste miezul nopții și din cauza fumului degajat de buzele și nările nervoase ale jucătorilor, îmi oboseau ochii și începeam să văd lucrurile ca prin ceață, dar ce e ciudat, că ochii lui Ralf îi vedeam totdeauna de o claritate stelară. Din cauza aceasta își alegea poziția la masa de joc când în stânga mea, când în dreapta, în felul ăsta dacă mă uitam bine și atent în ochii lui, vedeam tensiunea mâinilor care mișcau fisele spre centrul mesei de joc, reflectate în ochii lui. Asta îmi deschidea anumite intenții a inamicilor mei de joc. Și de fiecare dată când făceam mișcarea Ralph se uita la mine încurajator, iar talismanul de pe inima mea parcă îmi dădea palpitații ușoare și asta însemna pentru mine că am mers corect.
Era o seară de o emoție incomodă.
Unicul inamic adevărat era jucătorul din fața. Roșcatul.
Rămăsesem unu la unu cu el și cu Ralf alături de mine. Restul căzuseră toți. De regulă, intuiția îmi dădea o stare clara, dar de data asta parcă aveam o pisică sălbatică în stomac. Și Ralf o simțea. Poate din cauza asta se uita la mine atent iar respirația lui fierbinte ajungea până la degetele mele.
Roșcatul avansă cu 4 mii și îmi propuse să ne deschidem. Eu am încuviințat din cap fără să spun vreun cuvânt. La un moment dat, Ralf a sărit ca un arc pe masa de joc amestecând cu labele toate fisele, iar roșcatul de frică s-a răsturnat pe spate cu tot cu scaun. În timpul căderii din mâneca stângă a țâșnit o carte. E un truc a jucătorilor lași, să ascundă cartea care îl încurcă. Se auzise un sunet surd. În această vâlvătaie îmi căzuse undeva ochelarii. Când i-am găsit și i-am pus pe ochi Ralf zăcea pe masa de joc nemișcat. În mâna cealaltă a roșcatului se ițea o țeavă strălucita de pistol. Eu nu am fost niciodată un om practic și nu mă pricepeam la nimic decât la cărți și la descâlcirea belelelor care m-i se întâmplau pe seama naivității mele. Tocmai din această cauză mă trezisem cu un dosar la parchet, fabricat de roșcat cu susținerea financiară a administrației cazinoului, unde eram învinuit de încălcarea regulelor de joc și atac la persoană. În sfârșit venise și cartea bună pentru Booz, directorul cazinoului care pândea de mult o ocazie să se spele de mine din cauza câștigurilor pe care le încasam.
La judecată însă, avocatul Sorin – noul iubit al Evei – m-a scos basma curată cu o singură condiție: să plec din oraș pentru totdeauna. Câteodată Eva avea nostalgii după viața trăită cu mine și asta îl deranja.
* * *
Povestea mea cu Eva a venit pe neașteptate. Sorin sau cum îi mai ziceam noi Sori pentru excesul folosirii cuvântului englez sorry ,era prietenul meu bun, succesorul partidelor reușite. Misiunea mea era să ridic sumele apetisante, când valul câștigului se potolea locul meu îl ocupa Sori pe motiv că sunt căutat de cineva, și că revin imediat. Sori începea să piardă dar bineînțeles sume mici, lucru care într-un fel îi consola pe companionii de joc. Când mizele ajungeau din nou la apogeu intram din nou eu și le luam banii. Sori nu era un jucător profesionist. Era avocat, dar știa să mențină și să apere ceea ce era deja câștigat. În ciuda tuturor găinăriilor pe care mi le-a făcut, relația noastră nu se ducea la fund. Sori știa într-un fel să manipuleze oamenii, să le dea șuturi sub centură și pe urmă să-i mângâie. Dealtfel această combinație psihologică de schimbare a jucătorilor tot de el a fost inventată. Ajunsesem pe picior egal. Deși partitura mea era de solist, Sori a obținut ca totul să fie fifty fifty. Era un actor redutabil, știa să râdă fals să se bucure de succesele altora, pe urmă sa-i deposedeze de tot și de toate. Nimeni nu se prindea de felul de-a fi a lui Sori, doar eu îl puteam citi subtil printre rânduri. Nu era omul ideal pentru mine și de multe ori mă gândeam că poate e mai bine să joc de unu singur dar în meseria noastră ai nevoie de cineva neapărat. Nu puteam să găsesc pe altcineva e un lucru complicat în zilele noastre și din cauza asta nu mă puteam descurca fără Sori. Rău cu rău dar mai rău fără de rău.
Era o seară obișnuită, am canalizat toată energia să ridic jocul până la limita posibilului. Când jocul a intrat pe val bun și adunasem câteva zeci de mii, am simțit că nervozitatea la masa de joc crește și că e timpul să le ofer partenerilor mei transpirați de emoție niște bucurii temporare. Am întors capul să-l chem pe Sori care de regulă mirosea care este situația la alte mese de joc, să-și facă intrarea. Ochi mei s-au oprit într-un abdomen bine lucrat pe care se mula o rochie de mătase albă. Am lăsat ochii mei să alunece în jos. Picioare bine bronzate, de o factură coregrafică, finalizau verticalitatea lor în niște pantofii negri cu toc metalic. Ajunși la stația terminus, ochii mei au pornit înapoi spre partea opusă. Au trecut același traseu deja cunoscut și s-au ridicat mai sus, trecând de sânii cu un decolteu care se oprea exact la punctul unde imaginația prelua restul. La gât un medalion de perle Cleopatra. Pielea de o prospețime primăvăratică. Buzele, ochii și părul formau un triptic de o imoralitate sacră. În colțul gurii avea muștiucul. Țigara proaspăt sucită din tutun Samson aștepta focul. Un val de parfum cu aromă de maracuja m-a făcut să strecor mâna în buzunarul sacoului să scot bricheta și să ofer focul. Dama de Inimă roșie era în carne și oase în fața mea.
Sunteți foarte atent. Apreciez această calitate la bărbați. Eva – a zis cu o voce catifelată. Bricheta a lunecat în jos și eu i-am întins mâna. Am stat așa savurând-ui pielea hidratată și degetele fine. A trecut o veșnicie până sunetul brichetei s-a dat de gol că e la podea.
Sorry , sunt Sorin, v-am urmărit de la intrare. Simt că o să-mi aduceți noroc. Sorry dar ce câștig azi, va fi cheltuit în cinstea dumneavoastră și cu dumneavoastră. Sori se înghesuia între noi debitând porcăriile lui ordinare. Fața i se înroșise și nu știa ce să facă cu mâinile. M-am aplecat și am ridicat bricheta.
Sori e tura ta. Și eu simt că o sa-ți aducă noroc. Hai bagă-te. Eu cu Eva vom fi la bar să nu-ți deochem norocul, sorry… am i-am aruncat eu în glumă.
Am întins mâna Evei. Ea a lăsat cotul ei arcuit pe brațul meu. Abia acuma observasem brățara de os de fildeș care atârna la încheietura mâinii drepte. Ne-am privit în ochi și ca în ceremoniile de bal ne-am îndreptat spre sala barului. Nu eram un tip de pe reviste dar femeile găseau ceva deosebit în felul meu de a fi, însă nici o relație nu dura din cauza generozități mele imediate. Femeile se obișnuiau repede cu asta și mă făceau în scurt timp proprietatea și confortul lor, însă pe mine mă plictisea repede acestă postură și evadam din nou în singurătate. Deși sunt un jucător, în viață caut pasiunea adevărată și devotamentul romantic. Viața trăită într-o nebunie constantă. Pentru că cel ce se frige cu ciorbă suflă și-n iaurt, renunțasem la această Damă de Inimă reală a vieții mele. Trăiam viața de la caz la caz. Da poate Eva nu a venit întâmplator , poate mi-a venit fâșia albă, m-am gândit eu cu o anumită euforie în timp ce trăgeam cavalerește scaunul să se așeze, și speranța a schițat un zâmbet ușor pe fața mea nebărbierita.
Dorințele noastre la băutură au coincis. Tequila. Ne-am așezat la o masă mai îndepărtată și am băut pentru tot ce se va întâmpla mai frumos de azi înainte în viața noastră.
Eva era actriță la teatru. Avea pasiunea jocului și când se plictisea de jocul fals din scenă venea după spectacol, să asiste la partide trăite cu adevărat și real de tensionate. Chit că jocul Evei nu-i aducea mare venit în comparație cu jocul nostru. Aici Eva prindea și eventualii sponsori pentru rochiile și vestimentele elegante. Alegerea o făcea în exclusivitate ea. Nu se dădea pe mâna oricui care avea portmoneul gras. Era o actriță care visa la momentul ei de glorie doar că niciodată nu s-a gândit că poate drumul gloriei trece mult mai departe de acest oraș. Eva își alegea bărbați libidinoși pentru că pe ei e cel mai ușor să-i lași cu buza umflată. De la o vreme se plictisise și ea de iubirile în glumă și se pornise să caute pe cineva care i-ar aduce gluma în iubire.
După câteva șoturi de tequila, Eva a început povestea ei de primadonă. Îi plăcea să fie curtată și se amuza mult pe suferința victimelor ei. Când povestea, despre cele câteva iubiri adevărate buza de jos avea un anumit tic nervos care îi dădea o sexualitate deosebită. Se manifesta acest tic în special când dădea fumul de țigară afară.
Am tăcut un timp și pe urmă i-am zis direct că vreau s-o iau acasă. Eva a zâmbit:
Nu sunt chiar așa. Nu merg la nimereală cu tipi pe care nu-i simt. Mă tem că ești periculos.
Ești Dama mea de Inimă și nu vreau nimic decât să stăm la mine în confort și să bem un vin. Îmi place mult de tine și nu aș vrea să risipim șansa într-o noapte. Te vreau pe timp îndelungat. Poate ești ceea ce am obosit să caut.
Aha… știi în dragoste sunt trei minciuni clasice. Prima. Ești soarta vieții mele. A doua. Te-am căutat toată viața. Și a treia. Dezbracă-te jur că nu-ți fac nimic. Zici că sunt Dama ta de Inimă? Dacă ai avea atâtea inimi câte dame ai avut ai fi nemuritor dar așa…….
Sunt foarte direct și destul de obosit ca să te conving de bunele mele intenții. Eu voi ieși și te voi aștepta afară 15 minute. Dacă nu vii plec. Am zis eu și am regretat imediat propria super-apreciere.
Pe ultimele mele replici a intrat Sori ca un șarpe ispititor. S-a așezat la masă și a început abureala. Deseori maniera aceasta de comportament dădea rezultate neașteptate. Mă gândeam că dacă aș fi fost femeie nu m-aș fi duce pentru nimic în lume cu așa un tip. Dar femeile recepționează altfel minciuna. Am luat partea mea de la Sori, m-am uitat la Eva, și am ieșit.
Am stat mai mult decât 15 minute. Știam că nu va veni. O chemasem prea direct și asta a făcut-o să se simtă o femeie obișnuită. Eva era femeia procesului, a seducerii lente și frumoase. Eu nu mai știam cum se face asta. Eram sigur că veninul lui Sori va funcționa mai puternic decât sinceritatea mea. Și totuși am stat. Am fost trezit din visul așteptării, de unul din cerșetorii din fața cazinoului.
Dacă te gândești să arunci țigara, faci mare păcat. Mai bine dă s-o arunc eu și dacă îmi mai dai și vreo doi parai de haleală o să mă rog sa-ți vină cartea.
Mai bine te-ai ruga să vină ce aștept. I-am dat restul pachetului de țigări și niște bani rătăciți prin buzunar și am plecat acasă.
Nu am putut dormi până spre dimineață. În capul meu rula un film erotic despre Eva și Sori. Asta mă chinuia groaznic. Mă chinuia și faptul că în duelurile noastre eu cedam primul, pentru mine totul trebuia să vină firesc. Ca și norocul la jocul de cărți. Sori însă spre deosebire de mine era luptător.
Aproape de zori a venit un mesaj la telefonul mobil. Am renunțat să-l citesc. O fi victoriosul de Sori.
Dimineața m-am trezit cu un gust amar în suflet. Eva se plimba prin toate oasele mele. Deodată am intrat în panică. M-a prins rău de tot. E gelozia la mijloc, frustrarea înfrângerii. Ticălosul de Sori. Am mers la bucătărie să-mi fac un suc de măr cu țelină. Pe urmă mi-am făcut o cafea, am luat telefonul și m-am băgat în baie. Apa avea un efect de algocalmină asupra mea . M-am scufundat în apa fierbinte și am rămas acolo până panica de sufocare a înlocuit panica de Eva.
Am ieșit un pic ușurat de emoția rebelă. Mi-am amintit de mesajul nocturn. Am deschis telefonul și am văzut că e de la cineva necunoscut.
„Sunt Eva. Știu că m-ai așteptat și îmi pare rău de asta, dar e timpul să te obișnuiești și cu refuzurile”. Am răspuns scurt.”Deja m-am”.
Doua zile am trândăvit pe acasă. Nu aveam chef să joc. Sori mă suna în draci. Am răspuns abia a treia zi.
Alo, ce faci, tâmpitu-le, de ce nu răspunzi? Sorry, am crezut că te-ai sinucis, a rânjit Sori.
Am fost în travaliu cu o pisicuță de la Crazy Models, l-am mințit eu pe Sori știind că niciodată nu a reușit să agațe nici o gagică de acolo. Era cea mai tare agenție de modele din oraș și asta i-ar fi pus un pachet de sare pe rană.
Hai, mișcă-ți fundul că azi avem seară de teatru. Sorry, da Eva insistă să venim la o premieră. După aia mergem cu o colegă de a ei undeva să ne distrăm. Ah da, și să știi că Eva e cu mine, colega o ia Eva pentru tine.
Ok. Bine. Vin, am răspuns fără să mă gândesc.
Am stat cu mare greu la spectacol, deși lumea aplauda și erau momente când auzeam și smiorcăit prin sală, mintea mea însă era prinsă de Eva. Eu vedeam în ea cu totul altceva decât o jucătoare de teatru.
Din păcate, eu niciodată nu am fost mișcat de aceste formalități emotive. Mi s-a părut teatru totdeauna o artă moartă… dar poate eu încă nu am dat de un spectacol adevărat. Ceea ce m-a încântat totdeauna în artă a fost muzica și dansul. La final am dus mâna automat la buzunarul de la cămașă, Dama de Inimă era la locul ei. Deci norocul mai e cu mine.
După spectacol am plecat cu Sori, Eva și Tinka, colega Evei la un bistrou. Abia acolo s-a dat adevăratul spectacol care într-un fel m-a făcut să revizuiesc părerile mele despre arta ficțiunii și să am confortul revelației că în noaptea reacției chimice dintre mine și Eva, Sori a fost tratat în modul cel mai ordinar.
Acuma Sori țopăia și sărea și spunea bancuri și deja devenise și producător de spectacole și mai că nu chiar agent de Hollywood.
Abia acum am înțeles eu ce înseamnă overacting adică interpretare exagerată, și de ce, cum povestea Eva, acești actori nu sunt primiți de public.
Asta este metamorfoza minciunii valabilă pentru orice împrejurare, atunci când acțiunile trec mult peste intențiile tale sincere. Este cum ai fi să spui: cusut cu ață albă.
Mi s-a aplecat de acest truc a lui Sori și pe fața mea, vorbind în termeni teatrali, a coborât cortina tristeții. În mintea mea ca un film au trecut toate găinăriile făcute de Sori pe parcursul anilor. Uite cum trebuie să învingi, omule, nu cum crezi tu, mi-am zis eu mie și tot eu mi-am răspuns. Ce păcat că sunt făcut din alt aluat, ce păcat că eu așa nu pot, dar poate nici nu trebuie?Am zis că aici este finalul acestei prietenii. Că devenea umilitor un asemenea comportament. Renunțasem și la Eva. Să câștigi o femeie cu un așa efort mi se părea ridicol.
Ea însă era numai ochi și urechi la show-ul de seducere a lui Sori.
În clipa când am vrut să mă ridic și să plec Eva s-a așezat alături de mine și m-a întrebat cu vocea ei catifelată.
De ce ești așa? Ce te macină atât de mult imoralitatea altora?
Nu mă mai macină nimic Eva, mă întristează, mai degrabă mă î n t r i s t e a z ă, am spus eu pe silabe, pentru că nu sunt capabil să înțeleg. M-ai ademenit, m-ai lăsat să mă apropii de tine, mi-ai atins niște sentimente unice, da, ai făcut-o într-o manieră non-verbală. Nu ai zis nimic și nu ai promis nimic, dar m-ai făcut să te las să mă atingi. Când eram la școală aveam un coleg de clasă care își lua pâine în buzunare și ademenea cățeii de pe maidan. Când vreun cățel mai naiv se apropia fluturând prietenos din coadă, în speranța că va primi bucata de pâine, colegul meu îl lovea fără nici o milă de zbura cățelandrul schelălăind ca o minge. Niciodată nu am înțeles, de ce face asta? Uite așa mă simt și eu acuma , ca un cățel ademenit la cizma ta.
Într-o tăcere simfonică Eva m-a prins de ambii obraji și a început să mă sărute.
Sărutul a durat atât de lung încât i-a permis lui Sori să trăiască emoția șocului, pe urmă să lase talentul de actor să emigreze într-o direcție necunoscută, pe urmă să achite băutura, să fumeze, să lase decepția de sine să-i dea un șut în fund, s-o ia în cele din urmă pe Tinka de la locul crimei și să plece.
Melody Gardot ne colinda din boxe peste sărutul nostru infinit cu Our Love is easy.
Din seara aia am luat-o pe Eva acasă. Dama mea de Inimă. Viața noastră s-a pornit ca o mașină nouă. Seară de seară mergeam la spectacolele Evei. Când Eva nu juca, jucam eu și ea stătea mereu alături. Dama de Inimă din buzunarul cămășii o aruncasem, devenise inutilă. Aveam Dama mea de Inimă adevărată și vie și Îmi mergea cartea când era lângă mine. În alte zile urcam în mașină și mergeam unde ne duceau ochii. Vizitam orașe, mănăstiri, cetăți încă nevăzute, dar cele mai vizitate erau galeriile de artă. Eva era o femeie a vizualului de asta avea o mare pasiune față de fotografii. Cumpăram albume de fotografii și vin și stăteam ore întregi și ascultam lecțiile Evei despre această meserie devenită artă. În special ne plăceau fotografiile alb-negru, ele ne aminteau de timpurile trecute și timpurile trecute totdeauna par a fi mult mai fericite.
Paradisul nostru atât de colorat și divers, însă nu a durat mult. De la un timp Eva avea remușcări pentru că a procedat incorect cu Sori. În seara aia. Încerca să-mi spună că starea lui era de un om îndrăgostit și că nu trebuia să procedăm așa. Tot mai des îmi zicea că ar trebui să se vadă cu Sori să explice de ce ma ales pe mine. Nici prin cap să-mi dea că tot timpul ăsta Sori fora temelia fericirii noastre.
Jerbe de flori la cabină după spectacolele Evei. Interviuri la toate radioteleviziunile locale. Înțelegeri cu patronii revistelor glamour pentru ca Eva să apară pe prima pagină. Mai pe scurt Sori o corupea fotografic.
În viața mea intervenise o perioade de turnee. Și de asta s-a folosit Sori pentru a da lovitura de grație. Ca și artiștii, noi, cartoforii mergem să jucam și la invitația marelor jucători din alte orașe. Un fel de turnee de grande șlem unde miza este una de proporții. Pentru că totdeauna luam cu damele, porecla mea în cercul nostru de jucători așa și era. Omul Damelor. Când veneam acasă reluam distracțiile și călătoriile noastre, însă de fiecare dată perioadele de dor, deveneau tot mai scurte iar pasiunea noastră scădea considerabil. După doar câteva zile Eva începea scandalurile, că nu mai sunt cum am fost,ca am devenit prea relaxat că nu mai am grijă de ea ca înainte. Era mereu agitată și irascibilă. Am ajuns să nu ne mai iubim. Eram doi oameni care dormeam într-un pat și doar atât. Țineam mult la ea dar nu eram în stare de o remodelare, aluatul din care eram făcut era prea întărit.
Într-o zi când panica despărțirii se șerpuise în inima mea Eva mă părăsise fără să mă anunțe. Câteva zile mai târziu în fața locuinței mele l-am găsit pe Ralph legat de mânerul ușii iar pe lesă era agățată
o carte. Dama de Inimă, pe versul căreia era scris foarte mărunt:
”Știu că am făcut cel mai greșit pas din lume. Știu că doar tu puteai să trăiești fiecare clipă din viața ta pentru fericirea mea. Însă eu sunt o pradă. Merg la vânătorul mai puternic. Ești un om bun însă foarte miop. Nici nu vezi cum cel mai bun prieten te fură. Îți las acest labrador care sper să te ghideze din miopia ta. Istoria mea cu tine va rămâne cea mai deosebită pentru restul vieții mele. Te iubesc în felul meu. Eva.”
Undeva citisem că femeile părăsesc bărbații când deja au asigurată o altă relație. Doar bărbații pleacă în van. Femeile sunt însă mult mai raționale. Bucatele de la prânzul despărțirii nici nu reușesc să se răcească că sunt servite la cina noii iubiri.
* * *
M- am uitat de jur împrejur la apartamentul unde urma să stau, Dama de Inimă cu textul Evei pe verso nu avea nici un loc potrivit. Am hotărât s-o pun la locul ei. În buzunarul de la cămașă. Poate norocul meu va reveni. Am fumat, pe urma m-am lungit pe pat. În starea de oboseală și amintiri am adormit.
M-au trezit pașii din coridor. Era ora când se întorceau vecinii acasă și așa cum izolația casei era foarte proastă, mai ales a ușilor de la intrare, totul se auzea ca în câmp.
Era timpul să ies, să cunosc atmosfera de seară a orașului în care am crescut. Afară era pustiu. Aerul avea un miros promițător de ploaie. M-am uitat la cer. Pe bolta înstelată norii se mișcau atât de repede, de parcă voiau să traverseze cat mai repede acestă urbe.
M-am plimbat prin zona de centru, unde cândva mergea tramvaiul și se vindeau castane coapate. Nu mai era nimic din ce a fost. Câteva restaurante noi le-au înlocuit pe cele vechi. Pe peretele unicului teatru din oraș atârna un poster uriaș, pe care scria „Inimă de câine” . Acest lucru mi-a amintit de Ralph și de misterul morți lui. M-am gândit la semnificația acestei întâmplări. Dacă nu aș fi pierdut-o pe Eva nu l-aș fi avut pe Ralph și dacă el nu ar fi murit în acel moment salvator nu ajungeam aici, în locul de unde am pornit. Făceam aceste exerciții de gândire în timp ce mă plimbam. Ce denumire ciudată „Inimă de câine”. Era cu siguranță numele unui nou spectacol care urma să se joace. Trecând pe aleea parcului central am remarcat că băncile au rămas aceleași. Veneam des cu prietenii, ne ascundeam după copaci și spionam pupăcioșii orașului care se adunau aici seara.
Era pustiu deja la ora cinei. Asta îmi dădea de înțeles că actualii locuitori preferau să gătească acasă decât să iasă la cină în oraș, cum o făceau pe timpuri. Asta vine sau din lipsa banilor sau din cauza criminalității nocturne. Ma surprins și stilul vestimentar, aproape uniform și de culori gri și negru. Trăsăturile de pe fețele oamenilor erau aproape la fel. Exprimau o vădită îngrijorare.
Meniul celor câteva restaurante noi în care am intrat era aproape identic, ca și mobila, mesele, scaunele și hainele chelnerilor.
Atmosfera orașului era ca mâna mamei , parcă mă mângâia și se bucura de revenirea mea, eu însă mă simțeam un element străin. Parcă eram un personaj din teatrul de păpuși dornic de vechiul meu spectacol, dar cu sforile dezlegate.
Norii se oprise pe cer în așteptarea semaforului verde care nu se mai aprindea. Aveam o stare și o dorință de a evada undeva și în același timp conștiința că oriunde nu aș evada starea mea nu mă va părăsi. Era o stare de circuit închis, care se cuibări în partea de jos a inimii și pe care nu o mai cunoscusem niciodată. Eram în cea mai acută stare de singurătate. Aveam nevoie de o noutate care ar fi împins starea aceasta teribil de insuportabilă undeva în călcâie.
Începuse o ploaie măruntă care mă îndreptă spre locul unde nu voiam să merg cel mai mult. Spre noua mea locuință. În timp ce ploaia mă lovea ușor respirația mi se opri de câteva ori și aveam senzația că cineva îmi strânge inima în pumn. Cineva parcă îmi sugruma inima. M-am oprit luat de o panică. Pentru prima dată încercam să vorbesc cu Dumnezeu. Știam că nu mă aude și că poate nici nu există dar era unicul prieten cu care rămăsesem. Ajunsesem la ușa de intrare ud, de parcă eram un erou din filmele lui Tarkovsky.
Oprit în fața ușii am realizat că este închisă și codul de la intrare a rămas scris pe un bilețel pe masa de la bucătărie. Am început să digitizezi la nimereală diferite combinații, însă lacătul nu-mi dădea de înțeles că s-a deschis. Am încercat să formez numere de apartamente în speranța că va răspunde vreun vecin, dar în zădar. Dumnezeu tăcea și el.
Pentru prima dată îmi veni dorul să plâng așa ca în copilărie când mama nu-mi dădea voie să ies în curte la jocul de cărți cu vecinii. Acolo unde m-i se spunea micul rege. Unde eram mereu învingător. Rămas în casă mă simțeam neputincios. Exact starea asta de neputință o aveam și acum. Voiam s-o alung din mine prin lacrimi. Așa cum o făceam atunci, în copilărie, când la fel vorbeam cu Dumnezeu și el la fel ca și acum tăcea.
Lacătul din interiorul meu se deschise și primele lacrimi mature îmi încălzi fața. Pumnul care voia să-mi sugrume inima dispăru. Plângeam. Câtă fericire îți aduce câteodată acest lucru.
Un jet de aer cald sa oprit în ceafa mea însoțit de o voce mai clară decât sunetul dolby.
Împingeți că e deschis. Codul nu funcționează. E așa numai de formă. Nu a funcționat niciodată de când sunt aicim a zis o voce mai clară decât sunetul dolby.
Am împins din reflex de parcă toată viața executasem numai comenzi. Ușa s-a deschis ușor, și o forță inexplicabilă m-a tras înăuntru. Am ținut ușa deschisă și pentru vocea mai clară decât sunetul dolby. Ea a trecut ca o umbră vie urcând scările ca o pisică. Am pornit greoi din urmă. Era imposibil să deslușesc silueta din cauza întunericului, vederii mele sensibilă la lumină și a salopetei de ploaie în care era înfășurată din cap până la glezne. Aveam ciudata impresie că merg pe urmele copilăriei mele.
La peretele unde erau cutiile poștale se opri căutând undeva cheile. Eu am depășit-o din bun simț. Am urcat la etajul unde locuiam. În timp ce deschideam ușa auzeam fâșâitul salopetei care se apropia. Venea din urma mea. Nu am avut curajul să mă uit. Am intrat și am închis ușa după mine.
Am stat un pic nemișcat. Am aprins o țigară și am pășit tiptil în bucătărie.
Ciudată stare. Voiam la nebunie să cunosc vocea clară ca sunetul dolby. Intrase peste mine ca o eclipsă, fără s-o văd. Intrase peste mine pe la spate în momentul neputinței mele de a mă apăra, atunci când eram deschis ca un oberliht în bătaia vântului. Intrase în mine și mă ducea undeva. Eram ca o jucărie de pluș. Nu mai puteam să opun nici o rezistență. Noaptea aveam coșmaruri. Visam propriile mâni care dădeau cărțile, și care mișcau fisele câștigătoare dintr-o parte în alta pe mesei de joc, și auzeam interjecțiile de bucurie sau scrâșnitul din dinți a jucătorilor nervoși. Mă trezeam odată cu soarele dintr-un sentiment de neliniște. Îmi beam cafeaua, pe urmă plecam să mă plimb pe străzile matinale din centrul orașului unde îl întâlneam pe același măturător deja îmbătrânit, care de regulă îmi cerea o țigară.
Băncile din parc, presărate cu frunze de un verde pal îmi aminteau de pupăcioșii serali dar și de atlasul meu de geografie. Era cea mai mare satisfacție să mă instalez pe una din bănci într-o apropiere vizuală de pupăcioșii serali, să deschid atlasul meu la pagina 15 și să pornesc visul întâlnirii mele cu fata de acolo. Eram îndrăgostit de ea și de țara ei. Mintea mea călătorea departe departe și când clopotul catedralei bătea de opt ori, era semnalul că trebuie să merg acasă. Închideam atlasul și visul meu se întrerupea.
Revenit după plimbările mele matinale nu făceam nimic decât să fumez și să mă gândesc la fata cu vocea mai clară decât sunetul dolby.
Ne-am revăzut câteva zile mai târziu. Eu veneam să mă gândesc la ea, ea ieșea să plece. Ușile noastre se pomenise vis- a-vis.
Avea o geantă pe umăr și o legătură de cărți vechi în mână. Părul blond aranjat în stil nordic și o bluză dantelată. Respirația mi s-a oprit la nivelul inimii și primul cuvânt care a venit în mintea mea a fost „fată daneză”. Exact așa arăta fata de pe atlasul meu geografic, de care nu puteam să-mi amintesc din ce țară e. Fata de la pagina 15 cu care stăteam serile în parc până bătea clopotul catedralei de opt ori.
Ușa ei se dădea greu încuiată și efortul care l-a depus s-o încuie a făcut-o să scape jos legătura de cărți. M-am apropiat și am ridicat-o. Am așteptat până a încuiat și i-am dat cărțile.
Bună și vă mulțumesc. Ușa mea mă iubește atât de mult încât nu vrea să se despartă de mine dimineața. Ea nu știe că mă grăbesc – cuvintele sunau cu aceiași claritate dolby însă de data asta sonoritatea era însoțită de un miros de vanilie amestecată cu o grabă confuză. Din cauza oboselii nu sesizam de unde vine această aromă. De după ușa proaspăt închisa, de la respirația adâncă a vocii mai clară decât sunetul dolby sau de la bluza dantelată a fetei daneze.
Ușii mele nu-i pasă de mine. De când nu ma văzut ma uitat. Nici nu mă așteaptă nici nu mă petrece. Sa plictisit de singurătatea mea – am glumit eu, însă vocea mai clară decât sunetul dolby a și dispărut pe scări lăsând în urmă un O zi bună să aveți, care a venit într-n fel reverberând peste mine și peste ușa mea deja deschisă.
Ciudat sentiment. Pentru prima dată văd un om pe care nu-l știu dar care mi-e atât de cunoscut. Mă duce undeva mereu după el. E ca o aromă care vine peste tine și se evaporează. Chipul ei nu se reține în memorie. Era ca un corp lunecos, cât de mult nu aș fi dorit s-o opresc nu aveam forța necesară. Pentru că o vedeam cu legături de cărți, am dedus logic că eram pasionați de unul și același lucru. Ea de cărțile pentru lecturi, eu de cărțile de joc.
Într-o zi i se blocase cheia în lacăt. A sunat la ușa mea.
Când am deschis avea fața umedă de emoție.
Am sunat la toți 4 vecini dar din păcate nu e nimeni acasă. Sunt acum nevoită să apelez la tine. Nu mă poți ajuta să deschid ușa?- avea respirația adâncă și privirea clară.
Și ușa ta s-a plictisit să te aștepte de una singură. Mai vino și tu din când în când cu cineva. Uimește-o. Să vezi cum se deschide fără cheie..am glumit eu, dar gluma mea a rămas suspendată în aer și eu m-am simțit un pic incomod și chiar inutil dacă nu voi reuși să deschid ușa fetei daneze.
Nici odată nu s-a mai întâmplat să deschid o ușă blocată. E o șansă am zis eu în sinea mea. Am făcut cruce cu limba de trei ori, așa cum ma învățat bunica în copilărie și am pășit spre ușă.
M-am uitat lung la fata daneză și am pus mâna pe cheie. Zvâc a zis inima mea, clanț a răspuns ușa, și sa deschis.
A intrat grăbită și a închis după ea. Eu am rămas în fața ușii nedumerit. Ma-m întors spre ușa mea. Și de odată ușa ei sa deschis.
Am ceai dacă vrei, a zis fata daneză hotărâtă.
Nu sunt băutor de ceai, dar aș vrea să încerc ceaiul tău, am glumit eu și am intrat.
Casa ei era ticsită cu cărți și în cameră plutea un aer îmbibat de un miros destul de plăcut. Ceva de genul fructelor de guarana.
Nu avea fotolii, doar perine și o masă japoneză în centru, pe care era instalat cel mai adevărat serviciu de ceai. Cărțile erau aranjate cu grijă pe categorii. Filozofie greacă. Filozofie germană. Arte. Științe esoterice. Pe podeaua goală și imaculată erau reviste și reproducții. Suporturile pentru lumânările aromatizate erau aranjate pe spațiile polițelor libere de cărți.
Poți lua loc pe una din perine, eu nu am fotolii în casă. Nu sunt ca toată lumea – și zâmbi în felul ei ciudat acoperindu-și jumătate de față cu mâna stângă.
Am remarcat din prima. Nici nu aș fi reușit sa-ți deschid ușa dacă erai ca toată lumea –
aș fi mai vrut să zic ceva dar cuvintele parcă nu mă ascultau.
M-am așezat pe una din perine privind mișcările fetei daneze. Mă simțeam atât de confortabil aici la ea. Procedura de pregătire a ceaiului a durat aproape jumătate de oră, timp în care nu am scos un cuvânt. Mai întâi a fiert apa pe urmă a turnat ceaiul într-un vas de ceramică. La ținut câteva minute pe urmă a vărsat apa turnând alta proaspătă. A spălat ceaiul de câteva ori pe urma a turnat infuzia în ceșcuțe mici și mi-a făcut semn să beau. Tot timpul cât a pregătit ceaiul a fredonat ceva foarte exotic. Era ca într-un spectacol de magie. Am băut ceaiul rapid. Aici fata daneză a rupt tăcerea.
Nu trebuie să te grăbești. Savurează aroma. Din această porție de ceai vom bea de cinci ori și de fiecare dată ceaiul va avea aromă diferită. Vocea fetei daneze suna din nou mai clar decât sunetul dolby.
Eu sunt băutor de cafea. Băutor grăbit. Aici parcă sunt în afara timpului. Mi-e și frică să ies de la tine. Când te-am văzut prima dată atunci la ușă în seara aia ploioasă nu am înțeles nimic. Mi-ai rămas așa ca o voce doar. A doua zi însă, când te chinuiai să închizi ușa, când te-am văzut în bluza cu dantelă, primul cuvânt care mi-a venit în cap a fost fată daneză. Știi, fetele din atlasele de geografie.
Să știi că nu ai greșit. Sunt fata daneza de la pagina 15 de pe atlasul tău de geografie. Mă țineai pe brațe în parc și te uitai cu nerușinare la pupăcioșii serali, iar când suna clopotul catedralei de opt ori, plesneai în grabă copertele atlasului și fugeai acasă. Nu m-ai întrebat niciodată cel puțin cum mă cheamă.
M-am gândit de multe ori să te întreb dar mă speria clopotul catedralei care suna de opt ori. Eram concentrat la numărarea gongurilor și de fiecare dată voiam să fie numai șapte ca să mai stau o oră cu tine. Istoria copilăriei mele nu e de poveste. Trebuia să fiu acasă la opt și jumătate înainte de a pleca tatăl meu vitreg la jocul de cărți. Mă bătea dacă nu ghiceam cele patru cărți scoase la nimereală. Zicea că asta îi aduce noroc. Fata daneză mă asculta cu atenție și asta mă făcea să cred că mă înțelege. Vocea mea suna ca o mărturisire întârziată.
Istoria mea e însă de poveste e destul de hamletiană, a zis cu un fel de intenție. Ești primul meu ascultător. Aș vrea să fii și unicul precum eram atunci unică când te așteptam zilnic la pagina 15. Aș vrea să știi cum te-am găsit. După moartea tatei mama s-a căsătorit cu fratele lui adică cu unchiul meu. Am fost foarte traumatizată de acestă întorsătură. Este adevărat, tata murise într-un accident de mașină, unchiul nu avea nici o treabă cu asta dar……mai pe urmă am înțeles că relația lor era mai veche și moartea tatei le-a picat mănușă. Tatăl meu era saxofonist și mergea foarte des în turnee. Aduna toate biletele de avion într-o pungă și le dădea la decontare de taxe la sfârșit de an. În felul acesta făcea economii ca să-mi plătească mie facultatea. Abia după moartea lui am aflat de acest truc. În afară de asta îmi mai lăsă un cont unde se adunase pe parcursul anilor toate onorariile lui de autor. Într-o zi am simțit că trebuie să părăsesc și casa dar și orașul. Bucuria mamei cu noul ei soț nu avea margini. Nimic nu mai rămăsese în casă din cea ce a fost tata. Am găsit punga cu bilete, am băgat mâna și am scos unu la nimereală. Sa dovedit a fi acest oraș. A fost aici doar o singură dată. Succesul lui a fost atât de triumfal încât afișul se păstrează și acuma în unicul teatru din oraș unde a concertat. Din banii lăsați de tata am deschis aici o librărie de cărți rare. Sunt unica în oraș. Mă cheamă Tiara și te așteptam.
Eram gata. Știam că azi mi se va întâmpla ceva ce așteptam demult. Era evident. Fata daneză de pe atlasul de geografie era în fața mea.
Și eu sunt un fel de librar. Pe mine mă cheamă Omul Damelor, așa e porecla mea de jucător. Istoria mea nu e chiar cum ai zis tu, hamletiană. E mai degrabă cotidiană. Răposata mea iubită m-a părăsit. Sa dus la prietenul meu cel bun. Sori. Vocea mea devenise mai clară decât sunetul dolby.
Ah deci a decedat? Ce au avut și ei accident?
Nu. Accident am avut eu. Eu am fost accidentatul în urma acestei părăsiri. E răposată ca iubită dar ca femeie este bine mesi. Poate și sunt fericiți dar nu știu. Poate. Asta nu se mai poate ști. Tot ce ne deosebește pe noi e că eu nu am avut punga de bilete cum ai avut-o tu. Pentru că nu am avut tată. Și poate din cauza asta nu a avut cine să-mi plătească o facultate. Dar și pe mine ca și pe tine tot cărțile m-au salvat. Eu sunt jucător Tiara. Asta e pasiunea mea. A fost. Acuma nu mai știu. Numele meu adevărat este Vic, scurtul de la Victor. Dar de mult nimeni nu ma mai chemat pe nume. Am ajuns aici pentru că mi-am amintit unde am pus atlasul meu de geografie. Este pe una din polițele tale de cârti.
Ne dezghiocam viețile noastre pe podeaua imaculată din casa Tiarei și semințele se amestecase încât nu mai știam care sunt ale mele și care sunt ale ei. După ceaiul verde Tiara adusese o narghilea din flori de măr. Fumul ne îmbrățișa cu o ușurință letargică. Nu mai voiam să încerc rânza jucătorilor din acest oraș. Nu mai voiam să ies nicăieri. Voiam să rămân între cărțile Tiarei. În acest tango al visării Tiara a dus punga cu bilete a tatălui ei. Lumânările aromatizate sau aprins de la sine ca niște focuri de artificii. Am scos biletele în patru mâini și Tiara a spus cu vocea ei mai clară decât sunetul dolby „Hai Victore să ne alegem destinația”. Numele meu adevărat a sunat palpitant. Parcă mi se înapoiase ceva pierdut de mult. De undeva de la vecini de peste perete, la fel de clar ca și sunetul dolby Simon and Garfunkel cântau Sound of silence. Am aruncat biletele în sus. Unul a căzut între mine și Tiara. Ne-am agățat de el și am început să urcăm lăsând în urmă rafturile cu cărți, lumânările aromatizate arzând, masa de ceai japoneză, oamenii acestui oraș cu fețele îngrijorate și cu hainele lor negre-gri, teatrul pe peretele căruia era atârnat posterul cu spectacolul „Inimă de câine” unde se păstra afișul de glorie a tatei ei, pe Eva și Sori și orașul lor mare și labirinturile acestei lumi pline de jucători spoiți urcând sus spre galeriile de aer nerespirat încă. În urma noastră ca o trenă a uitării rămâneau urmele Damei mele de Inimă, iar în fața mea plutea feeric fata daneză.
Copyrightul acestui text imi apartine in totalitate si poate fi republicat sau folosit public doar cu acordul meu.
bcremene 