Poveste de seară pentru Lilu

 

Mă uitam de la etajul trei, unde aveam locuința, la ușa blocului care era exact sub geamul dormitorului meu. L-am văzut cum a ieșit, cum a pus valiza jos, cum a întors capul îndărat spre geamrile noastre mijind ochii. Era un apus cu un soare roșcat,  ale cărui raze băteau exact de unde priveam eu. Nu cred că a reușit să mă vadă.

Așa a fost despărțirea noastră. Mi-a lăsat un card bancar cu o seara înainte, și a zis că pleaca departe și că aici sunt toți banii lui și că să-mi cumpăr cu mami tot de ce am nevoie pâna va revini. Nu a mai revenit, iar mami și-a cumpărat bluze scumpe și parfumuri și a plătit cu cardul lăsat de tata pentru mine, și mie mi-a cumpărat doar un trico bleu, că așa cerea profa de educație fizică. Atât. De atunci am prins o ură inexplicabilă pe tata și pe cardurile bancare.

Îmi aminteam de el atunci când vedeam prin parc tați cu copii în cârcă, care râdeau zgomotos.

Abia dupa ce mama l-a adus pe Sorin, am simțit că sunt părăsită, că omul din casă venit pe post de “tată” face o gaură și mai mare în pustiul lăsat peste copilăria mea.

Idea de răzbunare a venit după o ieșire la înghetată cu ambii. Când chelnerul a adus nota de plată și Sorin a zis:

“ Eu nu sunt tatăl tău, ci doar prietenul mamei tale, așa că eu îmi plătesc berea, iar mami restu”.

Într-o zi când m-au lăsat singură acasă pentru că nu puteau să mă ia cu ei la un chef am simțit prima dată gustul libertății. Am pus televizorul și am privit în primul rând canalele interzise. Pe urmă am adunat toate păpușele mele și le-am închis în dulap, la întuneric și le spuneam cu voce fioroasă “ vin morții vin morții”.

Sorin nu a stat mult cu noi. Nu țineam la el, dar mă bucuram pentru mama. Nu mai era singura.

A plecat după ce în contul cardului bancar pe care îl ținea în portmoneul maroniu nu a mai rămas un ban. Venise cu mama de la un chef într-o seara, ambii băuți  și s-au retras în dormitor să se iubeasca. M-au trezit urletele lor animalice și m-am dus la bucătărie să beau apă. M-am uitat la sacoul lui uitat pe un scaun și i-am sustras cardul din portmoneul lui maroniu și am cumparat bilete de avion pe internet până ce mi-a dat cu roșu “ You have not sufficient funds to make this purchase”. Cred că cumparasem vre-o zece bilete în țările unde mi-aș fi dorit să ajung. Așa m-am răzbunat eu pe tatăl meu vitreg dar și pe cardul lăsat de tata.

Mai târziu, când mama mă lăsa singură deja cu regularitate, mă dezbracam goala și mă uitam la mine în oglindă. Eram mică și urâtă și poate din cauza asta nu meritam să am un tată. Vara când mama mă ducea la mătușa Hana la țară, tot o sâcâiam cu întrebări de genu “ Hana da eu cum îți par, sunt o fată urâtă nu e așa?” Si mătușa Hana mă consola și îmi spunea că sunt o fată deosebită și când voi crește se vor bate băieții la duel pentru mine. Asta mă incuraja și eu așteptam cu nerabdare să cresc mare.

Eram într-a cincea când m-am revăzut cu tata. Era la înmormantarea mătușei Hana. S-a apropiat de mine și mi-a dat o sută de lei. Era un nene pe care nu-l cunoșteam și de asta ezitam să-i iau.

” Hai nu te rușina, doar sunt tatăl tău” mi-a zis. După ce i-am ținut cateva minute în mână i-am dat înapoi. Lângă el era și noua lui nevastă pe care am îndragit-o imediat.Tare mi-aș fi dorit să am așa o mamă. Era îmbrăcată într-un sacou cafea cu lapte, blugi deschiși și pe cap avea o beretă roșie. M-am apucat de mână și mi-a vorbit ceva foate matern. Nu era ca mama, îmbrăcată unisex și mereu transpirată din cauza pungilor grele pe care le aducea de la aprozar. Nevasta tatei avea niște mâini calde de vroiam să țină acest moment la nesfârșit.

Ultima mea întâlnire cu tata a fost la o trecere de pietoni. Eram deja la liceu în clasele mari. I-am zis “ Hei salut” și el s-a uitat la mine și a zambit obraznic crezând că sunt o agățătoare de stradă. Ma durut mult că nici nu m-a recunoscut. Nu ne-am mai revăzut. Cineva din rudele lui mi-a zis că a plecat cu nevastă-sa în Canada.

Am crescut mare dar băieții așa și nu s-au mai bătut la duel pentru mine.

Când sunt singură în casă mă uit pe geam la ușa blocului pe unde a plecat tata și visez că atunci când voi fi mare de tot și voi termina facultatea, voi face un film. Despre mine, despre mama și tata care mă iubeau și care nu sa-u desparțit niciodată. Dar mai ales desptre tata, care îmi spunea povestea de seară cu mușchetari, dueluri și mătuși nemuritoare. Atât.

 

Advertisements

Costache

 

Costache locua în mahalaua bunicii. Venea dintr-o familie obișnuită, cu mulți copii, cu tată și mamă alcoolici. Se certau, și deseori se băteau. Costache era repetent și tăcut. Avea o privire încruntată și un corp voinic. Nu l-am văzut niciodată zâmbind. Mâinele, bătătorite de muncă cu palmele mereu strânse în pumn. Printre copii circulau diferite legende despre el. Că nu are sentimentul fricii și că noaptea merge în cimitir și dezgroapă morții. Le scoate dinții de aur și îi vinde ceasornicarului.

Toți copii îl ocoleau și se temeau de el. Eu mă temeam cel mai tare. În primul rând că eram străin în mahala. În al doilea, fobiile mele erau alimentate de propaganda bunicii. Când nu eram chiar pe placul ei zicea “ Ai hai… că acuș îl chem pe Costache”.

Pentru toți copii, ca și pentru mine Costache devenise Omul Rău. Seara ne adunam în uliță să ne jucăm în nisip. Făceam castele. Când cineva făcea un castel mai calic și din gelozie vroia să ne strice joaca, striga: “ Vine Costache”. Noi, cu ochii  turbați de spaimă fugeam fiecare pe la casele cui ne are de ne scăpărau călcâiele.

Într-o zi mama m-a trimis la bunica să-i duc plăcinte cu vișini pe care tocmai le scosese din cuptor. Erau fierbinți și suculente și mama le-a pus într-o pungă iar punga a învelit-o într-un ștergar de cânepă. Mergeam prin praful de vară  cu ruxacul meu de vacanță și simteam caldura plăcintelor de parcă aveam în spate un  termofor. Era timpul când salcia era suculentă și în drum spre bunica încercam să meșteresc un fluier de” polițist”. În mâna dreaptă țineam cuțitașul meu elvețian, cadou de la tata, iar în cea stângă crenguța de salcie. Mă apropiam de casa bunicii și nu știu de ce mă gândeam la Scufita Roșie care se temea de lup. Eu tare mă temeam de Costache. În dreptul porții bunicii, colac peste pupază, apare ca din pamant Costache cu doua găleți cu apă, proaspăt turnate de la fântâna cu cumpănă.

Ruxacul cu plăcinta din spate se prefăcuse pe loc într-un sloi de ghiată. Rămăsesem așa stană în fața înevitabilii morți. Vocea mea devenise un pârăiaș secat și nu aveam nici cea mai mică forță s-o strig pe bunica care trebăluia prin curte la o aruncătură de baț. Cu acest sentiment fatal, aproape automat îi întind foarte stângaci lui Costache cuțitașul meu elvețian, iar de pe buzele mele tremurânde se rupe o frază la nimereală.

Ia-l,… ți-l dau ție. E bun de curățit nuci”. Ochii lui Costache se făcu brusc ca două portocale maronii, iar fața se înălbi ca piatra de var. Se uită la mâna mea și la lama strălucită a cuțitațului elvețian, lasă gălețile să se prăbușească la pământ și o rupe de fugă în direcția de unde venea.

Nu l-am mai întâlnit mult timp pe Costache. Primăvara pe toți băieții de vârsta lui i-au luat la armată, iar pe Costache l-au lăsat acasă. Era surd din născare și de o bunătate rară.

Cănd m-am întors din  armată, am venit s-o văd pe bunica. Sub nucul de lăngă casă, stătea Costache cu o prăjină în mănă. În lipsa mea devenise ajutorul ei.Venise să scuture nucile. Din buzunarul de la pantalonii ponosiți, legat cu o ață de feștilă, atărna cuțitașul meu elvețian.

 

Cinșnouă

Nu eram chiar într-o stare de zi națională. De dimineață, vorbisem cu A. și nu mai eram sigur că vom mai fi împreună.

Mă chemase multă lume sa ies, ba la un picnic, ba la o acțiune filantropică, ba la un muzeu, ba la un spectacol, de, mă rog, ca duminica. Marcat de posibilitatea despărțirii, am zis NU la toată lumea.

Pe la 3 după-amiază, am zis să ies la marșul Unirii. O manifestație organizată de nu știu cine pentru habar nu am ce scop. Dar frumoasă. Tineri de la Chișinău veniți pe jos până la Iași, pe urmă urcați în tren să ajungă la București, aducând în inimile lor flacăra Unirii.

Am urcat și eu în 59 și am zis să merg la marș, cu un gând destul de meschin. Poate întâlnesc pe cineva…

Pe cineva în sens de (??)… în fine, știți cum e când simți că te desparți. Ideea că la revoluții se face mult sex și de calitatea, asta m-a inspirat, ce mai! Și am și postat mai în glumă, mai în serios, un anunț: „Marșant al unirii caută marșantă a unirii pentru a săvârși actul…”

Pe la Răzoare, în 59, a intrat un grupuleț de unioniști. Un tip în ie și drapel național pe care îl avea înfășurat în jurul pieptului ca pe un poncho mexican și care avea acel profil ancestral de zeu dac. Aducea ușor de la el a ceva din sortimentul lui Bahus. Sau a vodcă, sau a vin, sau a bere sau a toate la un loc. Lângă el se aliniau nevasta și fiica, îmbrăcate și ele solemn în ii și înfășurate în drapele tricolore. Din grup mai făceau parte un bărbat tăcut și un acsacal (n.red. decan de vârstă) care avea o pălărie de paie cocoțată pe capu-i cărunt.

unionisti

M-am bucurat tare când i-am văzut. Aveam după cine mă merge în drum spre Unire. Sigur merg unde am eu nevoie.

Peste puțin timp discuția despre cum și unde să coborâm s-a potolit și tipul cu profilul lui Zamolxis a trecut la altă temă.

– Ia zi, nea Jora, e adevărat că la Chișinău până la război erau mulți jidani?

– Da. Erau. Erau mulți, a răspuns fără să se gândească nea Jora.

– Am auzit că ei nici nu prea vorbeau românește, că erau cu rușii. Luau ouăle de la țărani și le vindeau mai scump la oraș.

– Da, așa au fost ei, bâlbâi nea Jora. Ei îndeobște sunt șmecheri. Amăgeau și exploatau țăranii.

– Uite așa, nea Jora, toată viața ne-au fu*ut cum au vrut și noi am tăcut. Da’ zău, chiar am auzit că ei a fost aduși special la Chișinău de Stalin și Hitler.

– Ei, ap’ de-amu’, asta trebu’ de întrebat pe dânșii, adică pi Hitler și pi Stalin, a răspuns filosofic nea Jora.

– Tot așa și țiganii sunt, nea Jora, a remarcat omul cu profil de Zamolxis uitându-se de data asta prin jurul său cu o atenție românească.

– Evreii nu au avut drept la proprietate funciară, am intervenit eu ca orice român care vrea unire. Din cauza asta s-au dezvoltat în comerț și cămătărie.

Omul cu profilul lui Zamolxis m-a privit nătâng și a tăcut. Nici nea Jora nu părea să fie tare încântat de intervenția mea. Se uita prin geamul lui 59 și a zis:

– Ce zi frumoasă…

– Domnule, a sărit o doamnă cu un „r” ceaușist, trrebuie să citiți carrrtea lui Eminescu unde scrrie clarr ce rrol au avut evrreii.

– Păi, el a scris împotriva lor sau împotriva noastră, doamnă? a întrebat Zamolxis ca un elev repetent.

– Păi, depinde, domnule, din ce tabărrră faci parrrte, a spus doamna coborând la Kogălniceanu.

Zamolxis a rămas cu zâmbetul elevului repetent, împins de tovarășii ideii unității naționale în stradă.

Am ieșit și eu, fiind sigur că luându-mă după ei voi ajunge la țintă. Sărind în grabă din 59 mi-a căzut cartela de plată a transportului public pe care o trăgeam în mod sârguincios de fiecare dată prin gura aparatului de taxare, proaspăt instalat în rețeaua transportul RATB. Aplecându-mă s-o ridic mi-am dat seama că, de fapt, nici unul dintre patrioții unioniști care acuzau rău “jidanii” de fraude nu au plătit călătoria, au mers gratuit știind că duminica, mai ales în una unionistă, controlorii chiulesc la mici și bere…

Zamolxis m-a privit cu o suspiciune de evreu. Asta m-a intimidat puțin și am zis să merg pe un drum paralel.

La intersecția Valea Dâmboviței cu Măcelari, ne-am întâlnit din nou. Dintr-o casă cu geamuri fără sticle și niște zdrențe de lemn în loc de uși se auzea un urlet înfundat.

– Uite aici, la mă-ta, să te unești cu Basarabia, haoleu manca-ț-aș’, nu vi-i destul că ne-ați luat meșteșugu’, amu’ mai vreți și Hungaria, da’ pu*a mea n-o vreți?

Zamolxis și acsacalul în pălărie de Mureș grăbiră pasul spre coloana unionistă. Acolo era mult mai sigur.

Am dat cu ochiul în direcția vocii înfundate. Era un țigan beat în curtea casei, care se uitase mult la televizor, iar în jurul lui câteva femei în fuste și câțiva puradei cu fundu’ gol care încercau disperat să-l liniștească. Aveau și ei același sentiment de frică cum îl aveau și cei care treceau grăbiți cu tricolorul umflat de vântul verii podul Dâmboviței.

Pentru că aveam pedometru am putut să numar câți pași am făcut până am ajuns coloana din urmă. 1859 de pași.

Pe lângă Grădina Botanică am observat-o pe Lia, amica mea care mă sunase de nenumărate ori să mă scoată la eveniment. M-am apropiat de ea, intrând astfel la propriu în marșul UNIRII. Am mers alături mai întâi vorbind și comentând zgomotos, ca doi oameni care nu s-au văzut de mult, pe urmă, căzuți pradă oboselii, am tăcut un timp.

La bifurcația din Cotroceni, o parte din mulțime a luat-o pe o stradă, iar alta pe altă stradă.

Câteva voci din mulțime strigau cu jind:

– Înapoi spre palat, băăăăăăi, întoarceți-vă dracului…

– Așa e neamul ăsta, chiar și la unire o ia pe drumuri diferite….

– Doamne sfinte…

Câteva zeci de persoane înarmate cu megafoane s-au străduit din greu să adune mulțimea unionistă la un loc și anume la Monumentul Eroilor. Aici aveau dreptul să se fotografieze doar cei care au venit pe jos de la Chișinău. Lia m-a rugat să-i țin bicicleta, fiind inspirată de o horă ovală pornită chiar în fața noastră. A revenit umedă de transpirația ieșită din corpul ei mlădios ca un drapel.

Începeam să mă plictisesc deja și i-am sugerat amicei mele să mergem la o bere. Ea, luându-și porția de mișcare care i-a lăsat o deshidratare critică, a acceptat. Ne-am îndreptat spre mall-ul AFI. La intersecția Sibiu cu Iuliu Maniu, zarvă mare. Unul din membrii mișcării era la pământ. Câțiva colegi de marș încercau să-l resusciteze. Un polițist care tocmai a avut ghinionul să fie alături se tot frăsuia că e chemat undeva și că trebuie chemat SMURD-ul urgent. Cineva, destul de mahmur, dar cu spirit de om salvator, aplica căzutului niște tehnici medicale, sau respirație artificială, sau masaj cardiac, sau ceva de genul rugăciunilor salvatoare, ori toate la un loc.

Noi am încetinit mersul unionist spre bere interesați ușor de finalul accidentului. Polițistul cu burtă de Ursus încerca un truc de evadare din situația penibilă în care nimerise, mai ales că muribundul își pierdu respirația. În câteva secunde o recuperă din nou datorită nu știu cărei tehnici de resuscitare a omului mahmur, dar salvator.

Cât omul legii căuta o soluție de evadare de la fața locului am dat telefon la SMURD și am zis să plecăm. Cât am așteptat culoarea verde a semaforului sunetul sirenei SMURD era deja la intersecție. M-am uita la telefonul mobil. Între ora sunetului și a prezenței la fața locului trecuseră 1,38 minute. Totuși merită să ne unim măcar pentru asta, m-am gîndit adiacent. Polițistul amator de bere și pufuleți era pe carosabil cu un aer important semnalizând smurdiștilor locul nenorocirii. Probabil văzând că totul se aranjează cât se poate de reușit, a hotărât să rămână la datorie.

Am ajuns la terasă. Eu am luat bere nefiltrată, iar Lia, limonadă. Vorbeam lucruri banale, cât e de greu să găsești un serviciu la București, cât e de imposibil să faci asta la Chișinău, cât de mult cresc facturile și aici, și dincolo și cât de mulți hoți au ajuns să ne conducă și pe unii, și pe alții. La un moment dat A a dat un like anunțului meu, pe urmă mi-a scris.

Viața a pornit din nou, ca și inima muribundului resuscitată sau de omul mahmur, dar salvator, sau de smurdiști. Mi-a zis că mă iubește, pe urmă mă urăște și din nou mă iubește. Am băut berea repede și am mai vrut una… da, și tare aș fi fumat.

Am lăsat-o pe Lia într-un fel de singurătate, dar motivată. Ea mă înțelegea.

Am pornit spre casă pe jos, iar în mintea mea, ca un refren de șlagăr, sunau cuvintele cheie care au intrat în urechile mele în ziua de azi: unire, jidani, țigani, te aștept, pleacă, te detest, huiuiu, sirenă, clic, clic, te f*t în gât, lasă-mă, m-am răzgîndit, așteaptă-mă la aeroport, tuc tuc tuc tuc, și sirena smurdiștilor care vin mereu să resusciteze la timp inimile oprite și care sunt plătiți de noi toți, cei care ne iubim și ne urâm în această țară…

SEDUCĂTOR

Femeile de treflă,

îmi turnau seducător

vinul roșu ca patima,

direct din sticlă

peste ochii mei

căutatori de tine.

Hai ..lasăte sedus

Că ești părăsit

Ești singur

ca un Jokeu

Încă nu sunt singur – le-am răspuns

Te mai port pe tine în sufletul meu

Poem Urban

Chiar și atunci când nu mă grăbesc,

ies în fugă din casă ca să reușesc.

Ziua mea, ca și a multor muritori low budgget,

este prinsă între 2 bilete de metro,

Unul dus și altul întors.

Printre pietonii angajați în discuții mobile,

bătrânii cerșetori își câștigă pâinea lor, cea de toate zilele.

Vânzătorii de la tarabe șterg marfa prăfuită,

așteptând marele cumpărător.

Prin geamurile mari ale restaurantelor,

imaculate cu detergent produs special pentru sticlă,

se văd fețele roșii ale solilor promițători de bunăstare

tratând junele deja prihănite,

cu șampanie și înghețată cu fructe.

Speriați de claxoane, înjurături și gaze de eșapament,

caii albi s-au ascuns sub cupola circului.

De acolo vor supraveghea,

gimnaștii zburători rămași încă în aer.

Marele meu vis e să mă alătur cailor albi,

să pot și eu fi martor al acestui unic moment:

căderea sau înălțarea gimnaștilor.

Singura condiție e că sub cupola circului

unde sunt caii, trebuie să mă alătur curat.

Unicul râu din oraș nu reușește să curgă normal,

din cauza deșeurilor inumane ale oamenilor.

Pneuri vechi, carcase de animale scăpate de la abator,

sticle de plastic ale băutorilor de apă plată,

Mesaje de iubire ale îndrăgostiților singuratici,

coji de fructe care conțin vitamina C.

Încerc să găsesc un loc printre spălătorii de metale scumpe,

dar nu reușesc.

Trebuie să mă spăl, neapărat trebuie să mă spăăăăăăăl.

Apa, deși murdară curge ademenitor.

Ah, ce bine ar fi dacă reușesc să mă spăl

cel puțin pe mâini până vine ultimul tren.

Cum aș putea să mă alătur de caii albi maculat?

Pe șoseaua de alături trece în grabă o mașină sirenând specific.

Duce un OM deja spălat.

În zare se văd niște nori umezi

Vântul îi mișcă greoi, obosit de intensitatea prafului.

Poate reușește totuși ploaia,

poate e ziua mea fericita!

Stau înconjurat de spălătorii de metale scumpe

care nu au nici o treabă cu panica mea.

Să fug murdar la ultimul metro sau să stau să aștept ploaia?

Un zgomot îmi lăsă o hematomă de panică,

Era ușa ultimului tren care s-a închis.

Trebuie TREBUIE să mă alătur cailor.

Încă un zgomot.

Timpanele tunetului aducător de salubritate.

Nu mai plec azi acasă.Nu pot să las caii singuri.

Au obosit și ei de așteptare…ah și gimnaștii.

Nu pot să-i țin atât de mult suspendați fără nici o asigurare.

Disperat ridic capul pe deasupra spălătorilor de metale scumpe,

trag în piept tot aerul până la norii umezi și strig ca în filmele dolby:

„Hai, vino, tu, odată, ploaie!

Și mă spală până la cea mai curată stare de mizerie!”

Omul Banană

Panică. Asta era mai degrabă starea pe care o aveam de câteva zile. Blonda indiferentă dispăruse inexplicabil de misterios. Ne despărțisem duminică seara foarte ciudat, dar nici prin gând să-mi treacă faptul că zâmbetul ei însemna de fapt despărțirea.

Venisem în dimineața zilei de luni cu un mic buchet de flori de toamnă. Era singurul buchet rămas la florăria din colț. Încă de la intrarea în metro încercam să-mi imaginez întâlnirea noastră. Însă euforia acestei așteptări a fost șifonată de către bătrânul chinez de la ghișeul de bilete care mă întâlnea de regulă cu un surâs cald și înțelegător. Înainte de a-mi întinde biletul, m-a privit lung, iar din ochii lui mici răzbătea un regret, de parcă nu ne vom mai vedea niciodată, de parcă acest bilet era doar într-o singură direcție. Peronul era pustiu. Femeile grase cu măturile lor veșnic noi nu se mai vedeau. Sau plecase deja, sau încă nu venise. Trenul aștepta într-o singurătate demnă de parcă aș fi fost ultimul și cel mai important pasager. Ușile erau deshise ca niște guri de pești uriași aruncați pe mal, așteptând cu nerăbdare venirea apei. M-am repezit la vagonul 15 unde ne întâlneam de regulă, dar ușa era închisă. Era singura ușă închisă a întregii garnituri. M-am uitat prin geamurile murdare. Înăuntru nu era nimeni. Era pustiu. Am ezitat să intru în alt vagon de frică să nu ne pierdem. M-am instalat în fața ușii închise așteptând disperat. Trenul își anunța plecarea din stație și ușile se închideau una câte una. Eu stăteam cu buchetul de flori de toamnă dosit la spate în fața ușii. Când toate s-au închis, cu câteva secunde înainte de pornire, ușa vagonului 15 s-a deschis ca în fața unui copil încăpățânat și am intrat. Deși vagonul era pustiu m-am așezat la locul meu. Credeam că EA va urca la stația următoare, dar nu a urcat nici la a doua, nici la a treia. În timp ce înaintam, vagonul cu numărul 15 se umplea cu lume, dar nimeni nu se așeza pe scaunul galben din fața mea acolo unde de obicei stătea Blonda indiferentă. La intersecția cu linia roșie vagonul era destul de aglomerat, lumea stătea înghesuită în picioare și nimeni în continuare nu îndrăznea să se așeze pe scaunul galben. La stația din strada 7 a urcat un tip de culoare cu o legătură de cărți vechi, și-a făcut loc printre pasageri și s-a oprit în dreptul meu. S-a uitat uimit la singurul scaun liber și s-a așezat. Privirile pasagerilor s-au îndreptat spre el cu un aer condamnabil. Omul cu cărțile a ezitat câteva clipe, pe urmă m-a privit cu un surâs vinovat și s-a ridicat scuzându-se.

Am rămas în tren până la stația terminus. Pasagerii părăseau vagonul 15 și în urma lor parcă rămânea un “ oh, domnule”. Aveam impresia că toată lumea înțelegea ireversibilitatea situației în afară de mine. Am lăsat buchetul de flori de toamnă pe scaunul EI și am ieșit.

Am continuat căutările mele toată săptămâna. Abia după ce scaunul galben din vagonul 15 era ocupat cu regularitate de diferiți pasageri am înțeles că trebuie să renunț.

Ultima noastră întâlnire a fost una deosebită. Avea un chef de dragoste opulent. A început să mă sărute în metro, lucru rar întâlnit la New York, pe urmă ne-am iubit în galeria subterană, pe urmă sub podul Amsterdam, în drum spre casă și în liftul care urca spre micul meu apartament. La ieșire, EA a rămas în lift, nici nu am reușit să zic ceva că ușa s-a închis și ea a dispărut. În timp ce se închidea ușa liftului am reușit să-i surprind zâmbetul buzelor mari și o lacrimă care se prelingea pe obrazul stâng. Am crezut că e o farsă jucăușă. Dar nu a revenit. M-am gândit că poate e genul de a fi a harpistelor, că ne vom revedea din nou dimineața în vagonul 15 a metroului de pe linia albastră. Eu pe scaunul oranj și ea pe cel galben de vis-a-vis. Nici nu am făcut schimb de telefoane vreodată. Metroul era unica și cea mai sigură legătură între noi.

La ora cafelei de dimineață m-a sunat Sofia. Zicea că e din partea lui Victor Mihailovici și că mi-a găsit un job pe strada P. M-am uitat îndată pe hartă sorbindu-mi cafeaua. Era undeva în Brooklin. Trebuia să schimb două trenuri ca să ajung acolo. Mi-am pus ghetele mele noi și am ieșit.

Pe la prânz eram în fața unui magazin care avea pe frontispiciu o pancardă cu denumirea “D & E kosher shop”. M-am prezentat managerului, o femeie blondă, tunsă scurt, cu un comportament emotiv echivoc. În timp ce vorbea cu mine schița un zâmbet holliwoodian, pe urmă dădea indicații subalternilor cu o duritate militară, iar în intermitențele acestei comunicări răspundea la telefon cu o voce mieroasă “Yes Sir”, “ Of course Mam”. Avea un accent vădit rusesc, depunând eforturi mari să vorbească în engleză. După ce i-am vorbit în rusă a respirat ușor și pe fața ei s-a așezat firescul unei femei obosite de falsitatea amabilității americane. M-a condus la o tejghea pe care erau instalate patru calculatoare cu receptor. Mi-a zis că va trebui să raspund la telefon, să preiau comanda clientului și s-o plasez la departamentul livrare.

Сегодня будешь работать для пробы, дорогой мои, если ты понравишься шефу, будем говорить по другому с тобой. Успехов тебе” (Astăzi vei lucra de probă, dragul meu, dacă o să-i placi șefului vorbim altfel cu tine. Baftă), a conchis femeia blondă, schițând un zâmbet încurajator și a plecat.

Mi-am pus sacoul și chipiul alb, uniformă asigurată de companie pentru toți angajații și m-am instalat la monitor.

La început mi s-a părut un lucru destul de ușor. Din moment ce te suna clientul și îți solicita lista produselor, pe monitor îți apărea în mod automat fișa lui personală, unde puteai monitoriza data ultimii cumpărături, punctajul de fidelitate, datoria către magazin etc. Urma doar să bifezi codul produsului solicitat, să întocmești comanda și să apeși butonul “SEND to Delivery” ( trimis către livrare). Partea complicată a venit mai târziu, când spre seară au dat năvală cumpărătorii permanenți și ocazionali. Trebuia să suspendezi programul livrare și să deservești clientul din fața ta.

Colegii mei erau încă trei operatori: Lana, o rusoaică din Siberia de origine mozaică prin tată, o poloneză pe nume Hana și un evreu adevărat care răspundea la numele Shliomi.

Toți clienții erau destul de capricioși. Chiar dacă cheltuiau zece dolari pe cumpărăturile care le făceau, pretențiile erau de mii. Mai ales clienții care aveau prioritatea să facă comanda livrată la domiciliu, adică exact ăștia care făceau comanda telefonic și pe care trebuia să-i pui pe HOLD cu scuzele de rigoare când apărea clientul viu.

Era nevoie de o atenție și o concentrare maximă în aceste ore de seară. Nu cumva să trimiți comanda pe o adresă greșită sau mai cu seamă să livrezi marfă unui datornic. Sau să pui în aceeași pungă carnea și peștele clientului din fața ta, lucru nemaipomenit în tradiția kosher.

Relația mea cu Shliomi s-a cimentat anume în aceste momente de mare tensiune. Venea mereu să mă susțină și să-mi dea sfaturile cele mai utile, asemenea solidaritate cu un nou venit stârnea un fel de gelozie din partea celorlalte colege.

Shliomi era un fel de “ochiul patronului” peste noi. Am înțeles asta seara după ce avalanșa de cumpărători s-a potolit, iar Shliomi a dispărut pe câteva minute.

Dezbrăcam sacoul alb să plec acasă când s-a apropiat un tip cu chipă pe cap și mi-a întins mâna zâmbind, vorbindu-mi într-o engleză aproximativă. “Sunt David proprietarul magazinului, aș fi foarte bucuros dacă ai accepta să muncești pentru mine”. Am răspuns afirmativ aproape fără să-mi dau seama de ce am facut-o. David a continuat cu un ton serios și oficial:

Te voi plăti cu zece dolari pe oră și vei munci de la șapte dimineața până la opt seara cu o pauză de masă de juma de oră. Sâmbata și duminica după masă vei avea liber”.

S-a întors să plece, pe urmă a revenit și m-a întrebat cu o curiozitate evidentă:

Abia ești venit în America, unde ai învățat atât de bine să vorbești engleza?”

La televizor. Urmăream din copilărie cu mare atenție filmele americane subtitrate”, i-am spus în glumă.

A râs cu o satisfacție sinceră și a plecat. Imediat după plecarea șefului a revenit Shliomi frecându-și mâinele de bucurie.

Dude, I am so happy you are going to work with me” ( Nenea, sunt nespus de bucuros că vom lucra împreună). Am înțeles bucuria lui câteva zile mai târziu. Era cel mai descurcăreț tip din magazin și acest lucru trezise o invidie agresivă, aproape războinică din partea majorității angajaților. Era fericit că în sfârșit nu mai este singur, că-și făcuse un aliat.

Drumul înapoi spre casă mi-a luat două ore, timp în care am putut să mă gândesc la invidie, la părăsire și la noul meu loc de muncă. Îmi schițasem agenda la care trebuia să fac față. Ca să ajung la 7 la noul meu loc de muncă trebuia să fac trezirea la 4.30, să muncesc 13 ore cu doar 30 de minute pauză de prânz și să-mi legăn trupul obosit prin zgomotosul metro new yorkez încă 2 ore la întoarcere. Pentru somn îmi reveneau exact 5 ore. Mă gândeam cu groază: ce fac dacă nu rezist? Nu am nici cel mai mic drept. Vocea lui Victor Mihailovici îmi șoptea parcă ca un înger povățuitor la urechea mea receptivă: „Хрупкость, мальчик мои, эмоции и не умение бороться за жизни являются самыми неуважительными качествами в стране всех возможностей” (Fragilitatea, sensibilitatea și cedarea sunt cele mai prost apreciate calități, dacă pot să le numesc așa, în lupta pentru existență a celor care au pășit pe pământul țării tuturor posibilităților.)

Ajuns în sfârșit acasă, singurul gând era să mă culc și să dorm. În somn visam că vorbesc cu Blonda Indiferentă, iar ea îmi striga de undeva de departe “Toți părăsim și toți suntem părăsiți”. La 4.30 mă trezea deșteptătorul și îmi continuam visul în metroul newyorkez. Acest sentiment îmi dădea o durere acută care lovea în inimă, ricoșând în creier. Dispariția ei mă lăsa ca o corabie neancorată care plutea în larg căutând ciocnirea de prima stâncă. Odată ajuns la locul de muncă și îmbrăcând sacoul alb, această puternică obsesie, parcă lua o pauză de repaus.

După câteva zile am început să mă obișnuiesc cu noua mea situație. La prima oră schimbam marfa de pe rafturi. Produsele cu termen limită în față, iar cele proaspete în spatele lor. Era o strategie comercială. În timpul acestei proceduri relaxante am început să studiez structura magazinului. Pe partea dreaptă era departamentul de carne, în stânga mâncarea înghețată și semifabricatele, iar după aceste rafturi se întindea departamentul de pește.

În spatele magazinului era măcelăria unde munceau 40 de mexicani tranșând carnea. Pui, vițel, miel.

Niciunul din ei nu vorbea engleza, purtătorul lor de cuvânt fiind o mexicană scundă și veșnic nemulțumită dotată cu obiceiul de a zâmbi doar în fața șefilor mai mari și a clienților. În rest se comporta ca o pisică în timpul ovulației. Avea o bucurie sadică când cineva din subordonații ei greșea. Îl făcea mai întâi cu ou și cu oțet, pe urmă fixa greșeala oftând un “ Meu Deus”.

La departamentul de pește era o rusoaică, Svetlana, una foarte degajată și curioasă de biografia fiecărui nou angajat. Avea niște ochi căprui de o permanentă foame erotică. Când mergea prin magazin își legăna fesele bine clădite. O făcea cu un talent deosebit și cu o pasiune hedonică mai ales când simțea privirea vreunui admirator.

Cum apărea un potențial angajat de gen masculin cu testosteronul în regulă, Svetlana imediat îl întreba dacă are unde sta. Locuia în vecinătatea magazinului și avea o cameră mereu liberă pentru un eventual colocatar. Lângă ea era tranșatorul de pește Mario. Un peruan naturalizat care făcea această meserie de la vârsta de 14 ani. În dreapta Svetlanei, la o masă metalică, era Peter. Omul-sushi cum îl porecleau toți. Peter pregătea bucatele japoneze.

Mi-a atras atenția imediat. Înalt, uscățiv cu fața asiatică, și tăcut ca și peștele din frigiderele lui Mario. Era cel mai misterios tip. Avea o privire caldă și un zâmbet de zahăr care emana o suferință tainică.

Era singurul om pe care aș fi vrut să-l cunosc pe dinăuntru.

În fiecare dimineață magazinul începea munca cu un ritual ca de spectacol. Măcelarii mexicani își puneau șorțurile lor de plastic transparent pornind simfonia mașinelor de tranșat carnea. Rând pe rând, erau aduse carcasele de vițel, miel și casetele de pui. Mașinele de tranșat viței scoteau un sunet de contrabas și timpane, cele de tranșat mieii parcă erau grupul de viori, iar cea de tranșat pui era insonoră aproape, exat ca și mexicanii care o deserveau.

Mario își purta cuțitele de feliat pește, pe o cutie uriașă spunând tot felul de glume sau cântând doine peruane. Sveta aranja fileurile de pește ca într-o galerie de artă oceanică, certânduse la telefonul mobil cu veșnicii amanți abandonați. Noi, cei de la punctul de operare pregăteam pungile de hârtie și plastic, emițând un sunet asemănător cu cel al harpei din simfoniile lui Ceaikovski. Aici, dragă cititorule, nu pot să nu fac o pauză emotivă. Sunetul harpei trăia mereu în subconștientul meu chiar dacă uneori din cauza teribilei mele oboseli se lăsa uitat pe câteva clipe. În momentele acestea mă uitam la Peter, iar el se uita la mine, de parcă în căștile noastre invizibile suna aceeași sonată. Ne zâmbeam reciproc fără să știm motivele exacte a acestei legături.

Pauza mea de masa era la 1.30. Fugeam la băcanul arab de la ușa de alături după o cafea, luam o porție de sushi de la Peter la un preț special doar pentru angajați și coboram în unica încăpere a magazinului unde lucram, în care se putea mânca. Era un fel de subsol care servea drept depozit operativ unde se putea de găsit o ladă pe care să te așezi și să te bucuri de mica ta pauză.

În una din zile prânzul meu a coincis cu cel al lui Peter. Am coborât în grabă cu cafeau și porția de sushi cu avocado și l-am surprins acolo așezat pe o cutie, cu același zâmbet, învăluit de o suferință tacită. O altă cutie o potrivise în loc de masă, pe care își aranjase micul lui prânz adus de acasă: o caserolă cu tăieței chinezești cu legume. Mânca în tăcere, iar la telefonul mobil își pusese să sune o muzică în pentatonică chinezească. Era atât de concentrat la clipele lui intime încât nici nu m-a observat că am intrat. Am lăsat pasul moale de pisică și m-am pitit în primul colț disponibil fără să-l deranjez. Mă uitam la el și mă gândeam că poate Peter acum, în această mică pauză, al acestui oraș atât de străin lui, este acasă. Izolat în acest subsol cu muzica lui, cu bucatele lui în visele lui din țara de unde venea. Era un fel de teleportare a unui om în locul unde erau poate rădăcinile și poate unde lăsase ceva scump scump inimii lui.

M-a surprins la un moment dat și s-a uitat în direcția mea. I-am zâmbit, am pus palmele lipite în dreptul pieptului în stil budist și i-am zis cu un zâmbet prietenesc “ ni hao”. A lăsat capul în jos, pe urmă mi-a zis în engleză “I am not speaking Chinese, I am Banana Man” (Eu nu cunosc limba mea maternă, eu sunt Omul banană). Cu aceaste cuvinte Omul Banană a început povestea lui de parcă eu eram cel destinat s-o asculte.

Părinții mei s-au căsătorit de tineri. Mama avea 18, iar tata 19. Erau studenți la academia de teatru din Beijing. S-au întâlnit pe scările academiei. Mama era fumătoare și i-a cerut tatei un foc. L-a surprins mult această îndrăzneală pentru că femeile fumătoare în China nu sunt privite cu ochi buni. Crezuse că e o studentă ușuratică de care ar putea profita o noapte. Vreau să zic că tata era un chinez înalt și foarte frumos. Din primele vorbe i-a simțit accentul japonez și a înțeles imediat că a greșit, că mama, femeia de lângă el, este renumita studentă de la anul 2 care părăsise Japonia și venise în China să învețe teatru”.

Peter a făcut sunetul telefonului mai mic, și-a aprins o țigară, a mai stat puțin pe gânduri, a schițat zâmbetul lui de o durere ascunsă și a continuat.

Prima dată vizitase China când avea 12 ani. Bunicul ei murise în bătălia de la Naijing și guvernul chinez autorizase rudele victimelor să vină să viziteze mormintele soldaților căzuți. Așa cum bunica nu avea cu cine s-o lase a luat-o și pe ea în această călătorie. Părinții mamei mele căzuse și ei la Hiroshima unde fusese repartizați după facultate să predea literatura. Mama a supraviețuit într-un fel misterios. Fusese iradiată și ea ca și mulți alți copii, dar a fost printre primii evacuată și tratamentul primit a pus-o pe picioare în doar câteva luni.

Cimitirul unde fusese înmormântat bunicul ei era la marginea orașului, nu departe de aeroport. Ajunsese acolo în jurul mesei, lângă piatra de mormânt a bunicului fusese plantat un copac de sakura, un fel de cireș japonez. Era înflorit și foarte frumos și mormântul foarte îngrijit, ceea ce a surprins-o mult pe bunica. Au aprins bețigașele de sandal și au stat așa în tăcere câteva clipe. Când și-au ridicat privirea au văzut lângă copacul de sakura o femeie de vârsta a treia, dar foarte îngrijită. Purta un kimono alb cu trandafiri roșii și părul bogat strâns cu o năframă de mătase de culoarea florilor de sakura.

S-a apropiat și s-a închinat în fața lor. Bunica înțelesese imediat că e iubita bunicului și că totul, și mormântul, și copacul de sakura se datorează ei. Au stat un timp în tăcere pe urmă au vorbit despre bunicul. Nici femeia nu știa de faptul că el era căsătorit și nici bunica că avea o iubită în orașul unde lupta. Au stat în tăcere și pe urmă l-au iertat ambele, pentru că fiind pe linia morții omul are cel mai mult nevoie de iubire, și bunicul mamei era om iubăreț. Această femeie a fost ultima lui bucurie în viață. Au mai povestit despre viețile lor, au plâns puțin și s-au despărțit. Bunica nu a mai revenit acolo, dar mama nu a putut să uite niciodată acest copac înflorit de sakura care lega destinele acestor două femei. Când a crescut mare a vrut să vină în țara unde a murit bunicul ei. Și cum îți ziceam, pe scările facultății l-a întâlnit într-o zi pe tata”

Vocea lui Peter suna atât de plăcut și de moale ca și sunetul unei harpe care îmi lipsea atât de mult.

Pauza de masă a luat sfârșit și ne-am ridicat împreună la locul de muncă. Aveam ambii ochi ușor umeziți.

Am continuat ziua fiecare la locul lui, iar din când în când ne aruncam câte o privire scurtă care semnifica o legătură între doi oameni care trăiau o emoție comună.

Iarna venise în forță.Viscolea zi și noapte și drumul la serviciu și înapoi spre casă era tot mai lung. Seara mergeam aproape fără să conștientizez povara corpului obosit. Eram ca un om de plumb, greoi și insensibil. Oboseala începea să eclipseze tot ce altă dată bucura, durea sau nădăjduia. Nimic nu mai conta, nici părăsirea, nici ambiția de a afla cauza, nici cine stă vis-a-vis în fața Blondei Indiferente poate în alt metrou sau în altă lume. Unica dorința vitală era să ajung acasă să dorm. Cât de reduse sunt necesitățile unui sclav, cât de mult surmenează viața omului munca, cât de reduse sunt inspirațiile și cât de puțin mai contează iubirea. Să mănânci și să dormi asta dorești, restul receptorilor se retrag în hibernare.

Starea asta mă neliniștea serios și creierul meu, încă în stare de veghe, trebuia să producă o scuză de a pleca. Dar nu puteam să plec înainte de a afla sfârșitul poveștii lui Peter.

S-a întâmplat într-o vineri după amiază. Din cauza torentului de cumpărători pauza de masă s-a mutat mult mai târziu. Aveam deja decizia să plec și pentru că salariul pe săptămâna de lucru era plătit în ziua de luni a săptămânii următoare, riscam să muncesc încă o zi în plus. Am inventat un motiv simplu, am nevoie de bani azi pentru că trebuie să plătesc chiria. Pe urmă m-am gândit și am zis că nu voi putea să mint și corect ar fi să zic așa cum este. Cu câteva minute înainte de a pleca în pauză, am intrat la David și i-am zis că este imposibil să mai muncesc. Drumul îmi ia patru ore și că nici nu e visul meu să muncesc la un magazin. M-a privit cu o duritate rară și a zis:

Cât îți datorez pe săptămâna care ai lucrat?” I-am răspuns simplu fără nicio teamă că nu voi fi plătit.

“ 420 de dolari”.

A scos din seif cinci bancnote de câte o sută și mi-a întins.

Îți dau și un bonus de plecare. Ai în plus 80 de dolari”. Pe urmă a adăugat:

Am văzut că porți cruce creștină, deci nu ești evreu?”

E adevărat David nu sunt, de ce mă întrebi?”

Păi e un magazin kosher, nu prea angajăm ne evrei”

“ Și cu cei 40 de mexicani din spate ce faci, circumcizie colectivă la mașinile de tranșat carne?”

S-a precipitat ușor, pe urmă a zâmbit nervos și mi-a întins mâna.

Dacă vrei să muncești până seara, mă rog, e treaba ta, ai banii în mână poți și pleca”

Am hotărât să muncesc până la sfârșitul zilei.

Din moment ce am revenit la loc, Peter mi-a făcut cu mâna că are pauză de masă și că merge în subsol.

Am cerut și eu imediat pauza. Hana a intervenit că ea vrea prima, dar norocul meu a fost că eu venisem primul dimineața și după regula companiei cine vine primul ăla și are prioritatea pauzei.

Am coborât în subsol fără nimic, nici măcar să am o cafea. Am mers din instinctul de a trăi povestea lui Peter azi, în ultima zi a existenței noastre în această formulă. Am zis că voi compensa cu o cină mai copioasă.

Când am ajuns la locul tainei noastre Peter mă aștepta cu o selecție de sushi de toată frumusețea.

Știu că pleci, am simțit asta urmărindu-te azi și m-am gândit că nici nu ai reușit să vezi ce bucătar de sushi sunt. Poate nu ne vom mai vedea niciodată dar aș vrea să-ți amintești de mine. Ai ceva ce mă face să mă simt în siguranță, am forța să cred că ești omul care nu trădează”, a rezumat Peter cu un zâmbet de data asta nesigur. Pe cutia-masă se profila un platou de sushi cu somon, avocado, vegetarian, de pește ton, fructe de mare, sushi de New York care erau cu carne de vițel, asociate cu sos de soya și o cantitate bogată de ghimbir și wasabi. Am început cina noastră de taină în tăcere. Peter și-a scos mica lui caserolă cu mâncare de acasă și a pus din nou muzica de la telefonul mobil. Era aceeași melodie pe care am auzit-o prima dată.

De ce ai zis că ești Omul Banană?”, l-am întrebat după ce am mâncat puțin.

Nu a răspuns imediat. S-a uitat undeva în gol, ascultând muzica de la telefon inhalând parcă o nouă serie de amintiri.

Eu m-am născut imediat după nunta părinților mei. După absolvirea facultății, mama nu putea fi angajată nici într-un teatru din cauza că era japoneză, iar tata nici atât. Avea nevastă japoneză. După 2 ani de încercări, părinții tatei, adică bunicii mei de pe linia chinezească, au început să-l convingă pe tata s-o lase pe mama. Tata o iubea foarte mult, nu putea să existe nicio clipă fără ea. Era ca un copil mare și mamei tare îi plăcea că este așa.

Prânzurile și cinele noastre erau tot mai modeste, iar mama de câte ori vorbea cu bunica ei la telefon plângea.

De la un timp tata se shimbase brusc. Era chemat în fiecare zi undeva de unde se întorcea cu un sentiment de om vinovat.

Într-o dimineață tata a luat bagajul mamei și pe mine în brațe și ne-a petrecut la aeroport. Noi ne-am mutat cu mama în Japonia, iar el a rămas la Beijing, urma să vină mai târziu. Înflorea sakura. De atunci nu l-am mai văzut niciodată.

Mama se usca văzând cu ochii, suferea mult despărțirea de tata. A murit peste 3 ani, iar pe mine m-a înfiat unchiul Shiga care era stabilit de mulți ani la New York și care avea un sushi-bar în Manhattan.

Ziua mergeam la școală, iar serile îl asistam pe unchiul meu la bucătărie.

Îmi plăcea foarte mult să aduc platourile cu sushi la mesele clienților și să torn sake-ul cald în păhăruțele de ceramică. Mirosul acestei băuturi mă ducea undeva departe. În asemenea momente mi se făcea un dor teribil de mama, dar și de tata.

Când am împlinit 25 de ani am hotărât să merg în China să-l caut. Am ajuns la Beijing la sfârșitul verii și m-am angajat la o școală. Predam engleza la clasele mici.

Bunicii mei m-au întâlnit foarte rece. Am mers la ei cu o colegă care m-a ajutat să traducă. Tata murise câțiva ani în urmă de alcoolism. Într-o duminică bunicul m-a dus la cimitirul central și mi-a arătat mormântul lui. Când a plecat a zis că nu e bine să mai vin pe la ei pentru că sunt Omul Banană.

La școala unde lucram am întâlnit-o pe Xiao, o profesoară de pian de care m-am indrăgostit. Era prima dată când trăiam un asemenea sentiment. Eram foarte fericiți împreună. Alergam pe ulițele orașului vechi ținându-ne de mână, iar când găseam un adăpost ferit de ochii lumii ne ascundeam și ne sărutam îndelungat. Zicea că mă va iubi toată viața. O credeam și eram gata să fac orice ca acest lucru să se întâmple. Era în viața mea ca aerul. Nu puteam trăi o clipă fără ea.

Într-o zi a dispărut foarte neașteptat. Mi-a lăsat un bilețel la școală pe care scria “Nu ne mai putem vedea. Suntem foate diferiți. Ești Omul Banană”.

Nu a mai venit la școală. Am căutat-o mult, dar în zadar. Am suferit tare din cauza acestei despărțiri.

Primăvara am sădit un copac de sakura la mormântul tatălui și am revenit la New York.

În timpul crizei, unchiul Shiga a cedat sushi-barul că nu mai putea să plătească chiria și era și destul de bătrân. S-a înțeles cu tata lui David să mutăm mica noastră afacere la ei în magazin. Au fost colegi la cursurile de engleză pentru emigranți mulți ani în urmă și au rămas prieteni. Uite acum sunt aici. Muncesc și am grijă de unchiul Shiga.

Într-o zi l-am întrebat ce înseamnă Omul Banana? A zâmbit și mi-a spus cu o voce blândă ca și cum i-ar explica unui copil care abia începe să înțeleagă viața.

Omul Banană ești tu. Galben pe dinafară și alb pe dinăuntru. Așa suntem noi porecliți în țările noastre și neiubiți din cauza asta pentru că la piele suntem ca ei galbeni, iar în interior, albi, adică suntem americani. Ești ca ei, dar foarte diferit, asta sunt și eu, Omul Banană”.

În pauză vin aici, pun muzica pe care o ascultam împreună cu Xiao și mă gândesc la ea. Încă o mai iubesc.

Peter a făcut muzica la maximum, a rezemat capul de perete și a închis ochii. Era undeva departe în lumea lui. M-am ridicat și l-am lăsat să plutească visând…

Mi-am scos sacoul alb, m-am uitat încă o dată la locul unde mi-am lăsat câteva săptămâni din viață, l-am îmbrățișat pe Shliomi și am ieșit. Părăsirile sunt umane doar dacă altă cale de existență nu există.

Mergeam spre casă parcurgând pentru ultima dată acest drum chinuitor, iar în suflet purtam povestea Omului Banană. Oare dacă Blonda Indiferentă ar fi să-mi lase un bilet pe scaunul galben din vagonul 15 al metroului de pe linia albastră cu ce fruct m-ar asemăna?

În seara aia hotărâsem să reiau fumatul. Îmi cumpărasem un pachet de țigări și o pungă de struguri. Fumam, iar după fiecare țigară mâncam două bobițe. Avea un gust misterios această combinație.

Oboseala părăsea treptat sufletul meu chinuit, iar în locul ei revenea nesăbuita dorință de a regăsi sunetul de harpă.

Fumam lungit în pat și mă gândeam la cireșul din grădina mamei. Oare cum va înflori anul acesta?

Fata cu Fular

Ajunsesem la poalele muntelui seara. Nu era tare departe de oraș. Am mers încet și am ascultat muzică jazz. Ea din când în când intona împreună cu muzica. Când am ieșit de pe autostradă și-a sucit o țigară de tutun Samson. Ma întrebat cochet dacă poate fuma în mașină. Am zis că în general nu, dar pentru ea pot face o excepție. A surâs șiret, a deschis larg geamul și a început să fumeze lacom. Și-a dat scaunul în spate pănă la refuz și și-a pus picioarele deasupra mănușierei.Era încălțată în niște getuțe albe. Șiretul de la gheata stângă i se dezlegase dar asta n-o deranja.
Aveam o diferență enormă de vârstă. Era un pic mai mare decăt fiica mea.

De data asta ea a fost cea care m-a rugat să urcăm. E o pasiune de a mea mai veche. Dar nu m-am gândit niciodată că aş putea urca cu ea. Decâte ori am rugat-o, nu era disponibilă. Sau că trebuia să facă un voiceover la radio sau că avea alte urgențe. Renunțasem deja la acestă idee. Și uite că de data asta ea m-a telefonat.

Ne-am cunoscut într-o seara de iarnă într-un local artistic cu mult fum. Intrase cu câteva prietene. Erau foarte gălăgioase și cheflii. Când au ajuns în dreptul mesei noastre s-a oprit, a punctat cu dejetul arătător spre mine și a zis cu o voce degajată:

– Îmi place fularul Dumneavoastră. E din lână de Cașimir.

Avea părul deschis ochii albaștri nasucul mic și niște ochelari foarte stilați. Gropițele din obraji îi dădeau un farmec aparte de o nevinovăție ispititoare. Nu a rămas mult lângă masa noastră, dar a fost suficient să observ ținuta clasică. Palton negru de cașmir descheiat, camașa albă de bumbac după care se ascundeau doi sâni rotunzi și mici și un fular de un verde intens exact ca al meu.
Sau așezat la o masă din vecinătatea noastră. Avea două telefoane mobile și le folosea consecutiv ba de la unu telefona ba la altul era telefonată și invers. Când asculta buzele parcă se agitau ușor și asta crea o imagine foarte atrăgătoare. Am stat aproape toată seara cu ochii pe ea. Când privirile se întâlneau ea surâdea ștrengărește și clipea din ochiul stâng. Povestea ceva cu pasiune prietenelor și fuma mult. Când am ieșit m-am uitat din nou la ea. Ma prins cu privirea și a ridicat genele a uimire, în sens că îi pare rău că plec. Pe urma a zâmbit și a ridicat un colț al fularului în semn de solidaritate cu fularul meu.
Ne vedeam aproape seara de seara în acelaș local artistic cu mult fum și ne salutam aproape prietenește. Continuam să ne vorbim din priviri dar niciodată nici unu din noi nu sa apropiat pentru a rupe acest joc non-verbal.
Aș fi făcut-o eu dar nu puteam găsi un motiv plauzibil. Înțelegeam diferența mare de vârstă și aveam o anumită panică din cauza asta.
Era o seara obișnuită. Discutam cu noiii mei prieteni despre lucruri văzute ziua pe la televizor sau citite în ziare. Alianță și reforme, despre o nouă generație de politicieni, despre lipsa de oameni verticali. Subiecte pe care muzicienii le abordează la o anumită vârstă, în lipsa altor subiecte mai palpitante. Nu mă implicam în discuții, în primul rând că eram nou în oraș și nu știam bine situația în al doilea rând eram pasionat de masa din față unde stătea ea. Eram acolo cu trup și suflet și fantezie. În timpul discuțiilor aprinse ale noilor mei prieteni, deraiam în visele mele cu ea. Erau ca niște filme de scurt metraj. Bineânțeles că ele rulau pe un ecran din trecut atunci când eram tânăr și mă îndrăgosteam ușor. Mă uitam la ea și o luam cu mine în viața mea din trecut. Fugeam de la ore în cimitir unde nu era nimeni si unde ne puteam face de cap. Pe urmă urcam în tramvaiul care ducea spre hipodromul regal, și ne scriam poezii de dragoste. Iar duminicile ne duceam în grădina publică să ne cântărim și să dansăm vals sau să ascultăm fanfara militară.
Toată lumea se uiat straniu la noi și mai ales la ea. Poate din cauza ochelarilor neobișnuiți sau poate din cauza telefoanelor ei mobile. Era ceva nou pentru lumea din timpul meu. Asta mă amuza cel mai mult. Bîtrânii se uitau la noi cu gurile căscate și nimeni nu înțelegea că ea este fata din viitor. Cănd eram adolescent visam mult la ea. La fata din viitorul meu.
Plecam la ultima reprezentație de film, ne așezam în ultimul rând și priveam filmul nostru iubit „Timpuri Moderne” cu Chaplin. Când eroul filmului ajungea la spital turmentat de viteza vieții și când doctorul îi spunea „ Ia-o ușor băiatule și evită excitările„ ieșeam de la film și o aduceam pe ea înapoi la masa din localul artistic cu mult fum. Alteori stăteam până la momentul când poliția îl încurca cu un rebel comunist la una din demonstrațiile orașului și îi zicea „aha tu esti vinovatul”. Era o replică pe care o luam personal. Dar asta se întâmpla în imaginația mea de om nou.
Când cantitatea de vodka depășea limitele și spiritele de la masa noastră se încingeau, eu de regulă plecam. Mă plimbam prin aerul rece a nopții până la alea scritorilor, pe urmă aruncam o privire la vechiul cinematorgaf care era demult transformat în restaurant japonez.În drum spre apartamentul pe care îl îchiriam fluieram ceva din repertoriul fanfarei militare.
Într-o serară ne-am întâlnit la intrare în fața localului artistic cu mult fum. Stăteam față în față lângă scâri și o zăpadă ușoară cădea peste fularele noastre identice.
– Bună domnule fular gemene, a zis ea șmecherește.
– Bună fata de la masa din față.
– Nu credeți că e timpul să ne mutăm la aceeași masă?
– Să întrebăm fularele, am zis eu în glumă
– Uite ce vor fularele, a zis apăsat.
Și-a scos manușile, le-a pus în mâinele mele, a luat un capăt de la fularul meu și l-a legat de capătul fularului ei. Am intrat în local ca un cuplu din nunțile indiene. Prietenii mei erau la aceiași masă și discutau aceeași probleme. Am trecut pe lângă ei acompaniați de ochii celor din jur și ne-am așezat la o masă liberă mai indepărtată.
Toată seara am fumat am băut vin și am vorbit despre jazz. Îi plăcea tare această libertate sub formă de muzică.
Aveam inpresia că nu mai e nimeni în local în afară de noi.Fularele noastre stăteau pe scaunul de alături ca două calfe obosite.Erau absolut identice ca doi gemeni perfecți.Când ne-am ridicat să plecăm ea și-a pus fularul meu iar eu ușor măgulit de această posibilitate de apropiere m-i l-am pus pe al ei. Nu era nici o diferența, doar mirosul lui parcă îmi făcea gâtul mai lung și îmi provoca o erecție de care îmi era jenă. A vrut să meargă un pic cu mine. Zicea că vrea să-mi spună ceva.
Mergeam împreună traversând parcul orașului, am intrat în lumina unui felinar și atunci m-a oprit și m-a rugat să scot masca. Am ezitat un pic, era prea tânără să vadă că port o mască. Era prima care observase acest lucru. Am încercat să-i explic că nu este o mască este doar un fel de față pe față . Sunt foarte sensibil la iluzii și atunci când m-i se întâmplă să contaminez una se oprește pe fața de pe față, și atunci fața mea adevarată rămine nevătămată. Este ca o piele de șarpe, după fiecare contaminare regenerează. În felul asta evitam ridurile care deja la vârsta mea era un accesoriu firesc. M-a privit exact în ochi și a zis:

– Nu te cred. Nu are rost să-ți aperi fața de iluzii. Ele nu vin din afară ci din interiorul tău. Eu sunt o dorință de a ta și o posibilitate. Dar nu din cauză că sunt în fața ta. Ma-m cuibărit în mintea ta mai demult, poate când nici nu erai născut. Poate că am fost mereu în preajma ta dar nu ai putut să mâ vezi? Sau poate ai refuzat. Poate că ai frică de decepții? Uite asta e o adevărată iluzie.

– Și dacă o sa-mi dau masca jos o să mă crezi?Masca ascunde ce simt eu în interior. Mă tem să scot la iveală ce simt cu adevărat. Am niște ani dar mă îndrăgostesc tot așa de ușor ca și în tinerețe. Căteodată e bine să ascunzi. Poate că masca mă protejează de timpurile moderne și de ispitele lor? Nu vreau să mă recunoască fata din viitor, poate că ar fi dezamăgită cum arăt cu adevarat. Câteodată oamenii se întălnesc prea târziu.

– Faci prea multa filozofie mister fular gemene. Nu te teme să te îndrăgostești.Chiar dacă e temporar. Te-am urmărit mult serile și ai ceva deosebit.Ești mai interesant decăt iubitul meu și mai bun decât tata. Cine te v-a iubi, chiar și scurt, o v-a face nu din cauza a ce ești dar cum ești, aspus ea cu vocea ei radiofonică.

O ascultam și nu puteam să înțeleg de unde atâta maturitate în ochii aceștia căprui camuflați cu lentile false.
Bucată cu bucată fața de pe fața mea cădea pe zăpada albă ca niște coji de portocală. Buzele mele adevarate erau uscate de vântul aspru al iernii și neândemnatice. Stăteam în mijlocul aleei ca un om nou născut. M-a apucat de fular și m-a tras spre ea.Îi simțeam buzele calde pe buzele mele ca de plumb. Era ceva inedit și nou. Aveam încă panica că ne poate vedea cineva. Parcul era pustiu doar paznicul care a trecut pe alăruri a dat dojenitor din cap.
La un moment dat a făcut zece pași în urmă și a zis:

– Te caut eu. Hai să rămânem așa cu fularele schimbate. Să vedem ce se v-a întâmpla.
Și-a pus mșnușile și a plecat înapoi în localul cu mult fum.

Mergeam acasă pe zăpada proapsătă și gerul îmi frigea fața mea descoperită.Ochii mei noi nu erau obișnuiți încă cu realitatea și lăcrimau abundent. Nu avem șervețele și încercam să șterg lacrimile cu fularul. Mirosea a parfum de maracuja și atingera lui îmi dădea iritații.

Din cauza programului de muncă ne vedeam uneori doar după masă la cafea, după ce dormea sufucuent.
Începuse un nou program la radio.Unul nocturn. Încetasem să mai merg la localul artistic cu mult fum.
Îmi plăcea seara să conduc prin oraș. Mergeam dintr-un capăt în altul ascultând postul de radio la care lucra.Avea o emisiune nocturnă despre destine. Vorbea despe eroi și despre oameni care au avut curajul să înfrunte capcanele vieții. Între fraze respira profund afectată de poveste.Dădeam volumul la maximum conducând pe străzile pustii.După ce emisiunea se termina vocea ei mai rămânea în salonul malșinii mele încă mult timp. Opream undeva și fumam până vocea ei dispărea .
Mă porneam spre casă și aveam impresia că va apărea de undeva și îmi v-a flutura din mână.Voi opri și o voi duce acasă, și vocea ei v-a suna din nou în salonul mașinii. Inima mea începea să palpite cu forță și un fel de fior îmi încălzea tot corpul.Mă trezea din acest vis sirenile ambulanțelor care alergau să salveze altă inimă în alt capăt de oraș care poate înceta să mai bată.
Lucram acordor la magazinul de piane și de fiecare dată când primeam un instrument nou și mai ales alb îmi aminteam de ea. În lumea corzilor știam să gasec tonul corect săi dau tonalitatea cuvenită și mai ales să ajustez ciocănașele căptușite cu pâslă ca lovitura să cadă moale fără să distorsioneze puritatea sunetului..
Ajuns acasă aprindeam o țigară și mă așezam la vechiul pian din apartament atingând clapele alb-negre căutând care din sunete se potrivește mai mult cu vocea ei. Așa și nu am mai reușit să înțeleg.

Se împlinise opt luni din ziua în care ne-am întalnit.M-a sunat sera și a zis că vrea tare mult să urcăm pe muntele de care i-am povestit . Era foarte fericită pentru că își cumpărase un ceas nou.

Casa mea de la munte nu avea nimic în comun cu timpurile moderne. Era mică și demodată i-ar în curte lângă masa de lemn se înălța un nuc sălbatic. Între bucătăria de vară și pivniță începea locul urcării.
Am hotărit să lăsam urcarea pentru a doua zi. Vinul și tartinele cu roșii și cașcaval aveau un gust deosebit la această masă rustică. Am ieșit după aia să ne plimbăm la râu. Prin sat se auzeau behaitul caprelor și mirosea a fum de lemn. Copii adunați lângă o fântână au comentat ceva în urma noastră și au pufnit în râs. Lucrul asta m-a jenat un pic.
Am ajuns la râu și ne-am dezbrăcat goi goluți. Îmi zicea că am o piele frumoasă.Nu am întrat în apă și nu am făcut sex. Aveam ambii o stare care depășea lucrurile lumești.Ne-am sărutat doar și ne-am lungit pe iarba caldă privind la cer. Era o lună plină ca un buchet mare de gălbenele. Eu am început să fluier ceva din Armstrong iar ea a zis:

– La toamnă plec în Canada. Dacă într-o seara ne vom uita la lună, eu din Canada și tu de aici oare ne vom putea vedea?

– Doar dacă vom fi ambii cu fulare, am am glumit eu trist.
– Atunci să le purtăm cu noi oriunde.Sunt fâcute din puf de capră din munții Cașimirului.
– Ar fi bine, am răspuns eu urmărind Drumul Robilor.

Ea a pus capul pe pieptul meu și am adormit. Am visat că eram în munții Casimirului păscînd capre.M-am retras sub un măslin și de oboseală am adormit cu gura deschisă. Vedeam cum un șarpe întră în mine pe gura mea deschisă și nu puteam să fac nimic. M-am trezit înspâimântat. Ea se plimba încă goală prin apa râului.N-am îmbrăcat și am plecat la casa mea demodată. În drum se uitat des la noul ei ceas.Era ca un copil care are o jucarie nouă.
După ce am băut cafeaua făcută la foc de lemne am pus în rucsac restul de vin și de tartine rămase de seara și am plecat pe munte. Era o liniște ca în ziua de Duminca Mare. Soarele de pe vârful muntelui ne bătea nemilos în ochi.
Urcam într-o veselie. Aveam un sentiment de triumf înălțător, îi povesteam ceva hazliu în timp ce urcam, dar undeva în colţul de jos al inimii mele sângele avea o temperatură de reptilă. Vorbeam, în timp ce urcam, ceva despre destin, despre ce e scris, în frunte ţi-e pus, şi că nici nu ştii de unde sare iepurele, vrăjeli de genul ăsta. Când aproape să ajungem în vârf, la un moment dat, un şarpe a trecut pe lângă picioarele mele. Nici nu pot să zic dacă am reuşit să mă sperii, dar m-a urmărit un timp panica acestei şerpuiri. Acel pericol rece, posibil şi atât de îndemânatic. Uite cum e. Mergi, fluieri, admiri fundul jucăuș al fetei care merge în faţa ta şi gâfâi urcând. Te gândeşti că vei ajunge în vârf, unde e multă iarbă şi bine, şi vei sta sus, şi totul va fi la picioarele tale, chiar şi fata cu fundul jucăuş. Şi la un moment dat ssssssssssssss. Şarpele. Ce schimbare ciudată. Şarpele, oare de unde a ieşit? Poate din mine?
Înapoi am luat-o pe alt drum.Pe lângă punctul de frontieră.Farurile mașinii lumina clar linia drumului, ba întreruptă ba dreaptă. Când am ajuns s-a uitat la ceasul ei nou și a exclamat cu bucurie.

E fără un sfert.Mai putem bea o cafea pânâ la ora emisiunii mele.
Mai bine un ceai cu ghimbir, am spus cu o voce dezacordată.

Am intrat în localul artistic cu mult fum ca niște oameni străini.Masa la care stăteam de obicei era ocupată.Ne-am dus în sala pentru nefumători. Beam ceai de ghimbir în tăcere.

De ce nu ai vrut să facem sex?Aș fi vrut să rămân cu amintirea asta, mi-a zis cu zămbetul ei șiret.
Da eu nu aș vrea să rămân cu această amintire. Nu mă mai interesează doar sexul. Avem fularele la fel.Avem o diferența de vărstă care ar prejudeca niște relații, cel puțin la noi.Oricum îți mulțumesc că ai reușit să-mi dai jos masca, fără ea mă simt acuma mai ușor. Să ai baftă.
Și tu să ai……..o să-ți scriu.
Asta a fost ultima noastră întâlnire, sau mai bine prima noastră despărșire.

În munții Cașmirului era o seara răcoroasă.Vântul scutura ușor crengile copacilor de salcâmi singuratici. Un cioban, așezat sub un copac de cedru încerca stăngaci să scoată niște sunete dintr-o muzicuța primitâ în dar de la o turistă din Canada. Cu căștile pe urechi fascinată de muzica jazz fiica lui pieptana cu grijă caprele, adunând materia primă pentru fulare. De undeva din inima munților se auzea ciocănitul unui alpinist care își croia traseul unei noi urcări.