Fata Daneză

„Doamnelor și Domnilor în zece minute avionul nostru va ajunge la punctul de destinație, rog să vă cuplați centurile de siguranță și să aduceți fotoliile în poziția verticală”- vocea căpitanului părea destul de plictisitoare. Niciodată nu am mai auzit un căpitan vorbind așa de plictisitor. Probabil că nu era destinația cea mai plăcută pentru el. În aeroport am înțeles și eu că poate nu făcusem o alegere potrivită. Fluxul de lume care pleca, părea mult mai mare decât cel care venea. Eram totuși curios să văd ce jucători au mai rămas în acest oraș. Care este miza. Ce țigări fumează. La ieșirea din aeroport o duzină de taximetriști s-a aruncat peste mine. Erau aceiași taximetriști de altădată numai că gradul lor de uzură era acum mult mai mare, ochii mai lacomi și vocea mai umilitoare. Taxi taxi sir…Aha, mă iau drept străin. E adevărat stilul meu vestimentar în tunică de la Hugo, pălărie Kangol blugi clasici, cizme maro și un sacvoyage de la LV în care se rătăceau niște haine de schimb, trusa de igienă cu mult parfum, cărțile și talismanul meu, Dama de Inimă, nu era un stil comun pentru localnici. Dar totuși nu eram chiar străin. Reveneam în orașul unde crescusem și unde mă îndrăgostisem pentru prima dată. Deși…ce idee bună. O să joc cartea propusă de taximetriștii localnici. În rătăcirile mele prin lume îmi plăcea să-l fac câteodată pe nebunul. Asta mă distra cel puțin până găseam de ce să mă ancorez. Orașul părea la fel de curat și de aerat, dar fără nici un stil. Am coborât la adresa unde rezervasem apartamentul. Era casa de lângă poșta centrală nu departe de cimitirul evreiesc. Acolo îmi petrecusem copilăria și aproape adolescența. Nu reușisem să găsesc exact apartamentul unde am crescut, era deja ocupat și rezervasem unul care era liber. Noua proprietară , o doamna care avea dificultăți la aparatul locomotor, în drum spre etajul unde era apartamentul meu se tot plângea de lipsa de bani, sănătate, tinerețe și fericire, eu examinam ușile vecinilor, și noua lor numerotația, și nu făceam altceva decât să spun , da doamnă sau înțeleg doamnă. Mi-a prezentat apartamentul, mi-a înmânat cheile cu instrucțiunile de rigoare și la final a zis „un séjour agréable”.„Ha” am zis eu în gândul meu. Așa mă voi numi de azi înainte în oraș meu. Străinul. Original nu? Am început să aranjez puținele lucruri pe care le aveam. Eram de o educație pedantă în privința ordinii și a noilor începuturi. Aș spune chiar strictă. Și pe urmă în meseria mea de jucător asta este poate cea mai de baza calitate. Disciplina. Chiar și după chefurile pe care le dădeam în onoarea câștigurilor mele la cărți, nu puteam să mă culc până nu lăsam totul curat. Era o mare plăcere când mă trezeam dimineața și totul era de o prospețime virgină.
Dama de Inimă. Ajunsesem la ea și un val de durere surdă traversă tot corpul meu și se opri sub forma unui mic nod în gât, de unde pornesc cuvintele.
Se întâmplase la ultimul joc. Talismanul meu era ascuns în buzunarul cămășii de lingă inimă.
Trebuie să vă spun că jocul de cărți este bazat numai și numai pe noroc și lectura psihică a partenerilor de la masă. Nu există nici un manual sau alte izvoare de studiere a acestei pasiuni. Instrumentul meu favorit în această, dacă se poate de spus meserie , era intuiția. Simțeam că de data asta m-a părăsit dar eram mânat de o siguranță încăpățânată că cele trei dame din mâna mea îmi vor asigura victoria. Roșcatul de vis-a-vis avea însă doi popi și Jokerul.
Ralf, labradorul meu, era mereu alături. De când vederile au început să mă lase mă ghida prin oraș. Nu că nu mă descurcam fără el, dar era ceva care îmi dădea siguranță, cineva care respira mereu lângă mine. La cărți începusem să folosesc ochelari, doar așa pentru abaterea inamicului pe un drum greșit, însă mișcarea mea definitivă era ghidată de intuiție. Ralf mă ducea oriunde doream, închideam ochii și îi ziceam locația și el mă ducea ca vântul. Ne era vesel împreună. Drumul spre casa de jocuri și înapoi îl cunoștea deja și el cu ochii închiși. Era ca un fel de înger păzitor. Mi-l adusese Eva când avea o luna. Parcă știa că nu mă voi descurca de unu singur și voi avea nevoie de cineva care din când în când să-mi lingă rănile vechi, dar și cele proaspete.
De regulă jocul era seara târziu când energiile cotidiene se potoleau. Jucam până peste miezul nopții și din cauza fumului degajat de buzele și nările nervoase ale jucătorilor, îmi oboseau ochii și începeam să văd lucrurile ca prin ceață, dar ce e ciudat, că ochii lui Ralf îi vedeam totdeauna de o claritate stelară. Din cauza aceasta își alegea poziția la masa de joc când în stânga mea, când în dreapta, în felul ăsta dacă mă uitam bine și atent în ochii lui, vedeam tensiunea mâinilor care mișcau fisele spre centrul mesei de joc, reflectate în ochii lui. Asta îmi deschidea anumite intenții a inamicilor mei de joc. Și de fiecare dată când făceam mișcarea Ralph se uita la mine încurajator, iar talismanul de pe inima mea parcă îmi dădea palpitații ușoare și asta însemna pentru mine că am mers corect.
Era o seară de o emoție incomodă.
Unicul inamic adevărat era jucătorul din fața. Roșcatul.
Rămăsesem unu la unu cu el și cu Ralf alături de mine. Restul căzuseră toți. De regulă, intuiția îmi dădea o stare clara, dar de data asta parcă aveam o pisică sălbatică în stomac. Și Ralf o simțea. Poate din cauza asta se uita la mine atent iar respirația lui fierbinte ajungea până la degetele mele.
Roșcatul avansă cu 4 mii și îmi propuse să ne deschidem. Eu am încuviințat din cap fără să spun vreun cuvânt. La un moment dat, Ralf a sărit ca un arc pe masa de joc amestecând cu labele toate fisele, iar roșcatul de frică s-a răsturnat pe spate cu tot cu scaun. În timpul căderii din mâneca stângă a țâșnit o carte. E un truc a jucătorilor lași, să ascundă cartea care îl încurcă. Se auzise un sunet surd. În această vâlvătaie îmi căzuse undeva ochelarii. Când i-am găsit și i-am pus pe ochi Ralf zăcea pe masa de joc nemișcat. În mâna cealaltă a roșcatului se ițea o țeavă strălucita de pistol. Eu nu am fost niciodată un om practic și nu mă pricepeam la nimic decât la cărți și la descâlcirea belelelor care m-i se întâmplau pe seama naivității mele. Tocmai din această cauză mă trezisem cu un dosar la parchet, fabricat de roșcat cu susținerea financiară a administrației cazinoului, unde eram învinuit de încălcarea regulelor de joc și atac la persoană. În sfârșit venise și cartea bună pentru Booz, directorul cazinoului care pândea de mult o ocazie să se spele de mine din cauza câștigurilor pe care le încasam.
La judecată însă, avocatul Sorin – noul iubit al Evei – m-a scos basma curată cu o singură condiție: să plec din oraș pentru totdeauna. Câteodată Eva avea nostalgii după viața trăită cu mine și asta îl deranja.
* * *
Povestea mea cu Eva a venit pe neașteptate. Sorin sau cum îi mai ziceam noi Sori pentru excesul folosirii cuvântului englez sorry ,era prietenul meu bun, succesorul partidelor reușite. Misiunea mea era să ridic sumele apetisante, când valul câștigului se potolea locul meu îl ocupa Sori pe motiv că sunt căutat de cineva, și că revin imediat. Sori începea să piardă dar bineînțeles sume mici, lucru care într-un fel îi consola pe companionii de joc. Când mizele ajungeau din nou la apogeu intram din nou eu și le luam banii. Sori nu era un jucător profesionist. Era avocat, dar știa să mențină și să apere ceea ce era deja câștigat. În ciuda tuturor găinăriilor pe care mi le-a făcut, relația noastră nu se ducea la fund. Sori știa într-un fel să manipuleze oamenii, să le dea șuturi sub centură și pe urmă să-i mângâie. Dealtfel această combinație psihologică de schimbare a jucătorilor tot de el a fost inventată. Ajunsesem pe picior egal. Deși partitura mea era de solist, Sori a obținut ca totul să fie fifty fifty. Era un actor redutabil, știa să râdă fals să se bucure de succesele altora, pe urmă sa-i deposedeze de tot și de toate. Nimeni nu se prindea de felul de-a fi a lui Sori, doar eu îl puteam citi subtil printre rânduri. Nu era omul ideal pentru mine și de multe ori mă gândeam că poate e mai bine să joc de unu singur dar în meseria noastră ai nevoie de cineva neapărat. Nu puteam să găsesc pe altcineva e un lucru complicat în zilele noastre și din cauza asta nu mă puteam descurca fără Sori. Rău cu rău dar mai rău fără de rău.
Era o seară obișnuită, am canalizat toată energia să ridic jocul până la limita posibilului. Când jocul a intrat pe val bun și adunasem câteva zeci de mii, am simțit că nervozitatea la masa de joc crește și că e timpul să le ofer partenerilor mei transpirați de emoție niște bucurii temporare. Am întors capul să-l chem pe Sori care de regulă mirosea care este situația la alte mese de joc, să-și facă intrarea. Ochi mei s-au oprit într-un abdomen bine lucrat pe care se mula o rochie de mătase albă. Am lăsat ochii mei să alunece în jos. Picioare bine bronzate, de o factură coregrafică, finalizau verticalitatea lor în niște pantofii negri cu toc metalic. Ajunși la stația terminus, ochii mei au pornit înapoi spre partea opusă. Au trecut același traseu deja cunoscut și s-au ridicat mai sus, trecând de sânii cu un decolteu care se oprea exact la punctul unde imaginația prelua restul. La gât un medalion de perle Cleopatra. Pielea de o prospețime primăvăratică. Buzele, ochii și părul formau un triptic de o imoralitate sacră. În colțul gurii avea muștiucul. Țigara proaspăt sucită din tutun Samson aștepta focul. Un val de parfum cu aromă de maracuja m-a făcut să strecor mâna în buzunarul sacoului să scot bricheta și să ofer focul. Dama de Inimă roșie era în carne și oase în fața mea.

Sunteți foarte atent. Apreciez această calitate la bărbați. Eva – a zis cu o voce catifelată. Bricheta a lunecat în jos și eu i-am întins mâna. Am stat așa savurând-ui pielea hidratată și degetele fine. A trecut o veșnicie până sunetul brichetei s-a dat de gol că e la podea.

Sorry , sunt Sorin, v-am urmărit de la intrare. Simt că o să-mi aduceți noroc. Sorry dar ce câștig azi, va fi cheltuit în cinstea dumneavoastră și cu dumneavoastră. Sori se înghesuia între noi debitând porcăriile lui ordinare. Fața i se înroșise și nu știa ce să facă cu mâinile. M-am aplecat și am ridicat bricheta.

Sori e tura ta. Și eu simt că o sa-ți aducă noroc. Hai bagă-te. Eu cu Eva vom fi la bar să nu-ți deochem norocul, sorry… am i-am aruncat eu în glumă.

Am întins mâna Evei. Ea a lăsat cotul ei arcuit pe brațul meu. Abia acuma observasem brățara de os de fildeș care atârna la încheietura mâinii drepte. Ne-am privit în ochi și ca în ceremoniile de bal ne-am îndreptat spre sala barului. Nu eram un tip de pe reviste dar femeile găseau ceva deosebit în felul meu de a fi, însă nici o relație nu dura din cauza generozități mele imediate. Femeile se obișnuiau repede cu asta și mă făceau în scurt timp proprietatea și confortul lor, însă pe mine mă plictisea repede acestă postură și evadam din nou în singurătate. Deși sunt un jucător, în viață caut pasiunea adevărată și devotamentul romantic. Viața trăită într-o nebunie constantă. Pentru că cel ce se frige cu ciorbă suflă și-n iaurt, renunțasem la această Damă de Inimă reală a vieții mele. Trăiam viața de la caz la caz. Da poate Eva nu a venit întâmplator , poate mi-a venit fâșia albă, m-am gândit eu cu o anumită euforie în timp ce trăgeam cavalerește scaunul să se așeze, și speranța a schițat un zâmbet ușor pe fața mea nebărbierita.
Dorințele noastre la băutură au coincis. Tequila. Ne-am așezat la o masă mai îndepărtată și am băut pentru tot ce se va întâmpla mai frumos de azi înainte în viața noastră.
Eva era actriță la teatru. Avea pasiunea jocului și când se plictisea de jocul fals din scenă venea după spectacol, să asiste la partide trăite cu adevărat și real de tensionate. Chit că jocul Evei nu-i aducea mare venit în comparație cu jocul nostru. Aici Eva prindea și eventualii sponsori pentru rochiile și vestimentele elegante. Alegerea o făcea în exclusivitate ea. Nu se dădea pe mâna oricui care avea portmoneul gras. Era o actriță care visa la momentul ei de glorie doar că niciodată nu s-a gândit că poate drumul gloriei trece mult mai departe de acest oraș. Eva își alegea bărbați libidinoși pentru că pe ei e cel mai ușor să-i lași cu buza umflată. De la o vreme se plictisise și ea de iubirile în glumă și se pornise să caute pe cineva care i-ar aduce gluma în iubire.
După câteva șoturi de tequila, Eva a început povestea ei de primadonă. Îi plăcea să fie curtată și se amuza mult pe suferința victimelor ei. Când povestea, despre cele câteva iubiri adevărate buza de jos avea un anumit tic nervos care îi dădea o sexualitate deosebită. Se manifesta acest tic în special când dădea fumul de țigară afară.
Am tăcut un timp și pe urmă i-am zis direct că vreau s-o iau acasă. Eva a zâmbit:

Nu sunt chiar așa. Nu merg la nimereală cu tipi pe care nu-i simt. Mă tem că ești periculos.

Ești Dama mea de Inimă și nu vreau nimic decât să stăm la mine în confort și să bem un vin. Îmi place mult de tine și nu aș vrea să risipim șansa într-o noapte. Te vreau pe timp îndelungat. Poate ești ceea ce am obosit să caut.

Aha… știi în dragoste sunt trei minciuni clasice. Prima. Ești soarta vieții mele. A doua. Te-am căutat toată viața. Și a treia. Dezbracă-te jur că nu-ți fac nimic. Zici că sunt Dama ta de Inimă? Dacă ai avea atâtea inimi câte dame ai avut ai fi nemuritor dar așa…….

Sunt foarte direct și destul de obosit ca să te conving de bunele mele intenții. Eu voi ieși și te voi aștepta afară 15 minute. Dacă nu vii plec. Am zis eu și am regretat imediat propria super-apreciere.

Pe ultimele mele replici a intrat Sori ca un șarpe ispititor. S-a așezat la masă și a început abureala. Deseori maniera aceasta de comportament dădea rezultate neașteptate. Mă gândeam că dacă aș fi fost femeie nu m-aș fi duce pentru nimic în lume cu așa un tip. Dar femeile recepționează altfel minciuna. Am luat partea mea de la Sori, m-am uitat la Eva, și am ieșit.
Am stat mai mult decât 15 minute. Știam că nu va veni. O chemasem prea direct și asta a făcut-o să se simtă o femeie obișnuită. Eva era femeia procesului, a seducerii lente și frumoase. Eu nu mai știam cum se face asta. Eram sigur că veninul lui Sori va funcționa mai puternic decât sinceritatea mea. Și totuși am stat. Am fost trezit din visul așteptării, de unul din cerșetorii din fața cazinoului.

Dacă te gândești să arunci țigara, faci mare păcat. Mai bine dă s-o arunc eu și dacă îmi mai dai și vreo doi parai de haleală o să mă rog sa-ți vină cartea.

Mai bine te-ai ruga să vină ce aștept. I-am dat restul pachetului de țigări și niște bani rătăciți prin buzunar și am plecat acasă.

Nu am putut dormi până spre dimineață. În capul meu rula un film erotic despre Eva și Sori. Asta mă chinuia groaznic. Mă chinuia și faptul că în duelurile noastre eu cedam primul, pentru mine totul trebuia să vină firesc. Ca și norocul la jocul de cărți. Sori însă spre deosebire de mine era luptător.
Aproape de zori a venit un mesaj la telefonul mobil. Am renunțat să-l citesc. O fi victoriosul de Sori.
Dimineața m-am trezit cu un gust amar în suflet. Eva se plimba prin toate oasele mele. Deodată am intrat în panică. M-a prins rău de tot. E gelozia la mijloc, frustrarea înfrângerii. Ticălosul de Sori. Am mers la bucătărie să-mi fac un suc de măr cu țelină. Pe urmă mi-am făcut o cafea, am luat telefonul și m-am băgat în baie. Apa avea un efect de algocalmină asupra mea . M-am scufundat în apa fierbinte și am rămas acolo până panica de sufocare a înlocuit panica de Eva.
Am ieșit un pic ușurat de emoția rebelă. Mi-am amintit de mesajul nocturn. Am deschis telefonul și am văzut că e de la cineva necunoscut.
„Sunt Eva. Știu că m-ai așteptat și îmi pare rău de asta, dar e timpul să te obișnuiești și cu refuzurile”. Am răspuns scurt.”Deja m-am”.
Doua zile am trândăvit pe acasă. Nu aveam chef să joc. Sori mă suna în draci. Am răspuns abia a treia zi.

Alo, ce faci, tâmpitu-le, de ce nu răspunzi? Sorry, am crezut că te-ai sinucis, a rânjit Sori.

Am fost în travaliu cu o pisicuță de la Crazy Models, l-am mințit eu pe Sori știind că niciodată nu a reușit să agațe nici o gagică de acolo. Era cea mai tare agenție de modele din oraș și asta i-ar fi pus un pachet de sare pe rană.
Hai, mișcă-ți fundul că azi avem seară de teatru. Sorry, da Eva insistă să venim la o premieră. După aia mergem cu o colegă de a ei undeva să ne distrăm. Ah da, și să știi că Eva e cu mine, colega o ia Eva pentru tine.

Ok. Bine. Vin, am răspuns fără să mă gândesc.

Am stat cu mare greu la spectacol, deși lumea aplauda și erau momente când auzeam și smiorcăit prin sală, mintea mea însă era prinsă de Eva. Eu vedeam în ea cu totul altceva decât o jucătoare de teatru.
Din păcate, eu niciodată nu am fost mișcat de aceste formalități emotive. Mi s-a părut teatru totdeauna o artă moartă… dar poate eu încă nu am dat de un spectacol adevărat. Ceea ce m-a încântat totdeauna în artă a fost muzica și dansul. La final am dus mâna automat la buzunarul de la cămașă, Dama de Inimă era la locul ei. Deci norocul mai e cu mine.
După spectacol am plecat cu Sori, Eva și Tinka, colega Evei la un bistrou. Abia acolo s-a dat adevăratul spectacol care într-un fel m-a făcut să revizuiesc părerile mele despre arta ficțiunii și să am confortul revelației că în noaptea reacției chimice dintre mine și Eva, Sori a fost tratat în modul cel mai ordinar.
Acuma Sori țopăia și sărea și spunea bancuri și deja devenise și producător de spectacole și mai că nu chiar agent de Hollywood.
Abia acum am înțeles eu ce înseamnă overacting adică interpretare exagerată, și de ce, cum povestea Eva, acești actori nu sunt primiți de public.
Asta este metamorfoza minciunii valabilă pentru orice împrejurare, atunci când acțiunile trec mult peste intențiile tale sincere. Este cum ai fi să spui: cusut cu ață albă.
Mi s-a aplecat de acest truc a lui Sori și pe fața mea, vorbind în termeni teatrali, a coborât cortina tristeții. În mintea mea ca un film au trecut toate găinăriile făcute de Sori pe parcursul anilor. Uite cum trebuie să învingi, omule, nu cum crezi tu, mi-am zis eu mie și tot eu mi-am răspuns. Ce păcat că sunt făcut din alt aluat, ce păcat că eu așa nu pot, dar poate nici nu trebuie?Am zis că aici este finalul acestei prietenii. Că devenea umilitor un asemenea comportament. Renunțasem și la Eva. Să câștigi o femeie cu un așa efort mi se părea ridicol.
Ea însă era numai ochi și urechi la show-ul de seducere a lui Sori.
În clipa când am vrut să mă ridic și să plec Eva s-a așezat alături de mine și m-a întrebat cu vocea ei catifelată.

De ce ești așa? Ce te macină atât de mult imoralitatea altora?

Nu mă mai macină nimic Eva, mă întristează, mai degrabă mă î n t r i s t e a z ă, am spus eu pe silabe, pentru că nu sunt capabil să înțeleg. M-ai ademenit, m-ai lăsat să mă apropii de tine, mi-ai atins niște sentimente unice, da, ai făcut-o într-o manieră non-verbală. Nu ai zis nimic și nu ai promis nimic, dar m-ai făcut să te las să mă atingi. Când eram la școală aveam un coleg de clasă care își lua pâine în buzunare și ademenea cățeii de pe maidan. Când vreun cățel mai naiv se apropia fluturând prietenos din coadă, în speranța că va primi bucata de pâine, colegul meu îl lovea fără nici o milă de zbura cățelandrul schelălăind ca o minge. Niciodată nu am înțeles, de ce face asta? Uite așa mă simt și eu acuma , ca un cățel ademenit la cizma ta.

Într-o tăcere simfonică Eva m-a prins de ambii obraji și a început să mă sărute.
Sărutul a durat atât de lung încât i-a permis lui Sori să trăiască emoția șocului, pe urmă să lase talentul de actor să emigreze într-o direcție necunoscută, pe urmă să achite băutura, să fumeze, să lase decepția de sine să-i dea un șut în fund, s-o ia în cele din urmă pe Tinka de la locul crimei și să plece.
Melody Gardot ne colinda din boxe peste sărutul nostru infinit cu Our Love is easy.

Din seara aia am luat-o pe Eva acasă. Dama mea de Inimă. Viața noastră s-a pornit ca o mașină nouă. Seară de seară mergeam la spectacolele Evei. Când Eva nu juca, jucam eu și ea stătea mereu alături. Dama de Inimă din buzunarul cămășii o aruncasem, devenise inutilă. Aveam Dama mea de Inimă adevărată și vie și Îmi mergea cartea când era lângă mine. În alte zile urcam în mașină și mergeam unde ne duceau ochii. Vizitam orașe, mănăstiri, cetăți încă nevăzute, dar cele mai vizitate erau galeriile de artă. Eva era o femeie a vizualului de asta avea o mare pasiune față de fotografii. Cumpăram albume de fotografii și vin și stăteam ore întregi și ascultam lecțiile Evei despre această meserie devenită artă. În special ne plăceau fotografiile alb-negru, ele ne aminteau de timpurile trecute și timpurile trecute totdeauna par a fi mult mai fericite.
Paradisul nostru atât de colorat și divers, însă nu a durat mult. De la un timp Eva avea remușcări pentru că a procedat incorect cu Sori. În seara aia. Încerca să-mi spună că starea lui era de un om îndrăgostit și că nu trebuia să procedăm așa. Tot mai des îmi zicea că ar trebui să se vadă cu Sori să explice de ce ma ales pe mine. Nici prin cap să-mi dea că tot timpul ăsta Sori fora temelia fericirii noastre.
Jerbe de flori la cabină după spectacolele Evei. Interviuri la toate radioteleviziunile locale. Înțelegeri cu patronii revistelor glamour pentru ca Eva să apară pe prima pagină. Mai pe scurt Sori o corupea fotografic.
În viața mea intervenise o perioade de turnee. Și de asta s-a folosit Sori pentru a da lovitura de grație. Ca și artiștii, noi, cartoforii mergem să jucam și la invitația marelor jucători din alte orașe. Un fel de turnee de grande șlem unde miza este una de proporții. Pentru că totdeauna luam cu damele, porecla mea în cercul nostru de jucători așa și era. Omul Damelor. Când veneam acasă reluam distracțiile și călătoriile noastre, însă de fiecare dată perioadele de dor, deveneau tot mai scurte iar pasiunea noastră scădea considerabil. După doar câteva zile Eva începea scandalurile, că nu mai sunt cum am fost,ca am devenit prea relaxat că nu mai am grijă de ea ca înainte. Era mereu agitată și irascibilă. Am ajuns să nu ne mai iubim. Eram doi oameni care dormeam într-un pat și doar atât. Țineam mult la ea dar nu eram în stare de o remodelare, aluatul din care eram făcut era prea întărit.
Într-o zi când panica despărțirii se șerpuise în inima mea Eva mă părăsise fără să mă anunțe. Câteva zile mai târziu în fața locuinței mele l-am găsit pe Ralph legat de mânerul ușii iar pe lesă era agățată
o carte. Dama de Inimă, pe versul căreia era scris foarte mărunt:

”Știu că am făcut cel mai greșit pas din lume. Știu că doar tu puteai să trăiești fiecare clipă din viața ta pentru fericirea mea. Însă eu sunt o pradă. Merg la vânătorul mai puternic. Ești un om bun însă foarte miop. Nici nu vezi cum cel mai bun prieten te fură. Îți las acest labrador care sper să te ghideze din miopia ta. Istoria mea cu tine va rămâne cea mai deosebită pentru restul vieții mele. Te iubesc în felul meu. Eva.”

Undeva citisem că femeile părăsesc bărbații când deja au asigurată o altă relație. Doar bărbații pleacă în van. Femeile sunt însă mult mai raționale. Bucatele de la prânzul despărțirii nici nu reușesc să se răcească că sunt servite la cina noii iubiri.
* * *
M- am uitat de jur împrejur la apartamentul unde urma să stau, Dama de Inimă cu textul Evei pe verso nu avea nici un loc potrivit. Am hotărât s-o pun la locul ei. În buzunarul de la cămașă. Poate norocul meu va reveni. Am fumat, pe urma m-am lungit pe pat. În starea de oboseală și amintiri am adormit.
M-au trezit pașii din coridor. Era ora când se întorceau vecinii acasă și așa cum izolația casei era foarte proastă, mai ales a ușilor de la intrare, totul se auzea ca în câmp.
Era timpul să ies, să cunosc atmosfera de seară a orașului în care am crescut. Afară era pustiu. Aerul avea un miros promițător de ploaie. M-am uitat la cer. Pe bolta înstelată norii se mișcau atât de repede, de parcă voiau să traverseze cat mai repede acestă urbe.
M-am plimbat prin zona de centru, unde cândva mergea tramvaiul și se vindeau castane coapate. Nu mai era nimic din ce a fost. Câteva restaurante noi le-au înlocuit pe cele vechi. Pe peretele unicului teatru din oraș atârna un poster uriaș, pe care scria „Inimă de câine” . Acest lucru mi-a amintit de Ralph și de misterul morți lui. M-am gândit la semnificația acestei întâmplări. Dacă nu aș fi pierdut-o pe Eva nu l-aș fi avut pe Ralph și dacă el nu ar fi murit în acel moment salvator nu ajungeam aici, în locul de unde am pornit. Făceam aceste exerciții de gândire în timp ce mă plimbam. Ce denumire ciudată „Inimă de câine”. Era cu siguranță numele unui nou spectacol care urma să se joace. Trecând pe aleea parcului central am remarcat că băncile au rămas aceleași. Veneam des cu prietenii, ne ascundeam după copaci și spionam pupăcioșii orașului care se adunau aici seara.
Era pustiu deja la ora cinei. Asta îmi dădea de înțeles că actualii locuitori preferau să gătească acasă decât să iasă la cină în oraș, cum o făceau pe timpuri. Asta vine sau din lipsa banilor sau din cauza criminalității nocturne. Ma surprins și stilul vestimentar, aproape uniform și de culori gri și negru. Trăsăturile de pe fețele oamenilor erau aproape la fel. Exprimau o vădită îngrijorare.
Meniul celor câteva restaurante noi în care am intrat era aproape identic, ca și mobila, mesele, scaunele și hainele chelnerilor.
Atmosfera orașului era ca mâna mamei , parcă mă mângâia și se bucura de revenirea mea, eu însă mă simțeam un element străin. Parcă eram un personaj din teatrul de păpuși dornic de vechiul meu spectacol, dar cu sforile dezlegate.
Norii se oprise pe cer în așteptarea semaforului verde care nu se mai aprindea. Aveam o stare și o dorință de a evada undeva și în același timp conștiința că oriunde nu aș evada starea mea nu mă va părăsi. Era o stare de circuit închis, care se cuibări în partea de jos a inimii și pe care nu o mai cunoscusem niciodată. Eram în cea mai acută stare de singurătate. Aveam nevoie de o noutate care ar fi împins starea aceasta teribil de insuportabilă undeva în călcâie.
Începuse o ploaie măruntă care mă îndreptă spre locul unde nu voiam să merg cel mai mult. Spre noua mea locuință. În timp ce ploaia mă lovea ușor respirația mi se opri de câteva ori și aveam senzația că cineva îmi strânge inima în pumn. Cineva parcă îmi sugruma inima. M-am oprit luat de o panică. Pentru prima dată încercam să vorbesc cu Dumnezeu. Știam că nu mă aude și că poate nici nu există dar era unicul prieten cu care rămăsesem. Ajunsesem la ușa de intrare ud, de parcă eram un erou din filmele lui Tarkovsky.
Oprit în fața ușii am realizat că este închisă și codul de la intrare a rămas scris pe un bilețel pe masa de la bucătărie. Am început să digitizezi la nimereală diferite combinații, însă lacătul nu-mi dădea de înțeles că s-a deschis. Am încercat să formez numere de apartamente în speranța că va răspunde vreun vecin, dar în zădar. Dumnezeu tăcea și el.
Pentru prima dată îmi veni dorul să plâng așa ca în copilărie când mama nu-mi dădea voie să ies în curte la jocul de cărți cu vecinii. Acolo unde m-i se spunea micul rege. Unde eram mereu învingător. Rămas în casă mă simțeam neputincios. Exact starea asta de neputință o aveam și acum. Voiam s-o alung din mine prin lacrimi. Așa cum o făceam atunci, în copilărie, când la fel vorbeam cu Dumnezeu și el la fel ca și acum tăcea.
Lacătul din interiorul meu se deschise și primele lacrimi mature îmi încălzi fața. Pumnul care voia să-mi sugrume inima dispăru. Plângeam. Câtă fericire îți aduce câteodată acest lucru.

Un jet de aer cald sa oprit în ceafa mea însoțit de o voce mai clară decât sunetul dolby.

Împingeți că e deschis. Codul nu funcționează. E așa numai de formă. Nu a funcționat niciodată de când sunt aicim a zis o voce mai clară decât sunetul dolby.

Am împins din reflex de parcă toată viața executasem numai comenzi. Ușa s-a deschis ușor, și o forță inexplicabilă m-a tras înăuntru. Am ținut ușa deschisă și pentru vocea mai clară decât sunetul dolby. Ea a trecut ca o umbră vie urcând scările ca o pisică. Am pornit greoi din urmă. Era imposibil să deslușesc silueta din cauza întunericului, vederii mele sensibilă la lumină și a salopetei de ploaie în care era înfășurată din cap până la glezne. Aveam ciudata impresie că merg pe urmele copilăriei mele.
La peretele unde erau cutiile poștale se opri căutând undeva cheile. Eu am depășit-o din bun simț. Am urcat la etajul unde locuiam. În timp ce deschideam ușa auzeam fâșâitul salopetei care se apropia. Venea din urma mea. Nu am avut curajul să mă uit. Am intrat și am închis ușa după mine.
Am stat un pic nemișcat. Am aprins o țigară și am pășit tiptil în bucătărie.
Ciudată stare. Voiam la nebunie să cunosc vocea clară ca sunetul dolby. Intrase peste mine ca o eclipsă, fără s-o văd. Intrase peste mine pe la spate în momentul neputinței mele de a mă apăra, atunci când eram deschis ca un oberliht în bătaia vântului. Intrase în mine și mă ducea undeva. Eram ca o jucărie de pluș. Nu mai puteam să opun nici o rezistență. Noaptea aveam coșmaruri. Visam propriile mâni care dădeau cărțile, și care mișcau fisele câștigătoare dintr-o parte în alta pe mesei de joc, și auzeam interjecțiile de bucurie sau scrâșnitul din dinți a jucătorilor nervoși. Mă trezeam odată cu soarele dintr-un sentiment de neliniște. Îmi beam cafeaua, pe urmă plecam să mă plimb pe străzile matinale din centrul orașului unde îl întâlneam pe același măturător deja îmbătrânit, care de regulă îmi cerea o țigară.
Băncile din parc, presărate cu frunze de un verde pal îmi aminteau de pupăcioșii serali dar și de atlasul meu de geografie. Era cea mai mare satisfacție să mă instalez pe una din bănci într-o apropiere vizuală de pupăcioșii serali, să deschid atlasul meu la pagina 15 și să pornesc visul întâlnirii mele cu fata de acolo. Eram îndrăgostit de ea și de țara ei. Mintea mea călătorea departe departe și când clopotul catedralei bătea de opt ori, era semnalul că trebuie să merg acasă. Închideam atlasul și visul meu se întrerupea.

Revenit după plimbările mele matinale nu făceam nimic decât să fumez și să mă gândesc la fata cu vocea mai clară decât sunetul dolby.

Ne-am revăzut câteva zile mai târziu. Eu veneam să mă gândesc la ea, ea ieșea să plece. Ușile noastre se pomenise vis- a-vis.
Avea o geantă pe umăr și o legătură de cărți vechi în mână. Părul blond aranjat în stil nordic și o bluză dantelată. Respirația mi s-a oprit la nivelul inimii și primul cuvânt care a venit în mintea mea a fost „fată daneză”. Exact așa arăta fata de pe atlasul meu geografic, de care nu puteam să-mi amintesc din ce țară e. Fata de la pagina 15 cu care stăteam serile în parc până bătea clopotul catedralei de opt ori.
Ușa ei se dădea greu încuiată și efortul care l-a depus s-o încuie a făcut-o să scape jos legătura de cărți. M-am apropiat și am ridicat-o. Am așteptat până a încuiat și i-am dat cărțile.

Bună și vă mulțumesc. Ușa mea mă iubește atât de mult încât nu vrea să se despartă de mine dimineața. Ea nu știe că mă grăbesc – cuvintele sunau cu aceiași claritate dolby însă de data asta sonoritatea era însoțită de un miros de vanilie amestecată cu o grabă confuză. Din cauza oboselii nu sesizam de unde vine această aromă. De după ușa proaspăt închisa, de la respirația adâncă a vocii mai clară decât sunetul dolby sau de la bluza dantelată a fetei daneze.

Ușii mele nu-i pasă de mine. De când nu ma văzut ma uitat. Nici nu mă așteaptă nici nu mă petrece. Sa plictisit de singurătatea mea – am glumit eu, însă vocea mai clară decât sunetul dolby a și dispărut pe scări lăsând în urmă un O zi bună să aveți, care a venit într-n fel reverberând peste mine și peste ușa mea deja deschisă.

Ciudat sentiment. Pentru prima dată văd un om pe care nu-l știu dar care mi-e atât de cunoscut. Mă duce undeva mereu după el. E ca o aromă care vine peste tine și se evaporează. Chipul ei nu se reține în memorie. Era ca un corp lunecos, cât de mult nu aș fi dorit s-o opresc nu aveam forța necesară. Pentru că o vedeam cu legături de cărți, am dedus logic că eram pasionați de unul și același lucru. Ea de cărțile pentru lecturi, eu de cărțile de joc.
Într-o zi i se blocase cheia în lacăt. A sunat la ușa mea.
Când am deschis avea fața umedă de emoție.

Am sunat la toți 4 vecini dar din păcate nu e nimeni acasă. Sunt acum nevoită să apelez la tine. Nu mă poți ajuta să deschid ușa?- avea respirația adâncă și privirea clară.

Și ușa ta s-a plictisit să te aștepte de una singură. Mai vino și tu din când în când cu cineva. Uimește-o. Să vezi cum se deschide fără cheie..am glumit eu, dar gluma mea a rămas suspendată în aer și eu m-am simțit un pic incomod și chiar inutil dacă nu voi reuși să deschid ușa fetei daneze.

Nici odată nu s-a mai întâmplat să deschid o ușă blocată. E o șansă am zis eu în sinea mea. Am făcut cruce cu limba de trei ori, așa cum ma învățat bunica în copilărie și am pășit spre ușă.
M-am uitat lung la fata daneză și am pus mâna pe cheie. Zvâc a zis inima mea, clanț a răspuns ușa, și sa deschis.
A intrat grăbită și a închis după ea. Eu am rămas în fața ușii nedumerit. Ma-m întors spre ușa mea. Și de odată ușa ei sa deschis.

Am ceai dacă vrei, a zis fata daneză hotărâtă.
Nu sunt băutor de ceai, dar aș vrea să încerc ceaiul tău, am glumit eu și am intrat.
Casa ei era ticsită cu cărți și în cameră plutea un aer îmbibat de un miros destul de plăcut. Ceva de genul fructelor de guarana.
Nu avea fotolii, doar perine și o masă japoneză în centru, pe care era instalat cel mai adevărat serviciu de ceai. Cărțile erau aranjate cu grijă pe categorii. Filozofie greacă. Filozofie germană. Arte. Științe esoterice. Pe podeaua goală și imaculată erau reviste și reproducții. Suporturile pentru lumânările aromatizate erau aranjate pe spațiile polițelor libere de cărți.

Poți lua loc pe una din perine, eu nu am fotolii în casă. Nu sunt ca toată lumea – și zâmbi în felul ei ciudat acoperindu-și jumătate de față cu mâna stângă.

Am remarcat din prima. Nici nu aș fi reușit sa-ți deschid ușa dacă erai ca toată lumea –
aș fi mai vrut să zic ceva dar cuvintele parcă nu mă ascultau.

M-am așezat pe una din perine privind mișcările fetei daneze. Mă simțeam atât de confortabil aici la ea. Procedura de pregătire a ceaiului a durat aproape jumătate de oră, timp în care nu am scos un cuvânt. Mai întâi a fiert apa pe urmă a turnat ceaiul într-un vas de ceramică. La ținut câteva minute pe urmă a vărsat apa turnând alta proaspătă. A spălat ceaiul de câteva ori pe urma a turnat infuzia în ceșcuțe mici și mi-a făcut semn să beau. Tot timpul cât a pregătit ceaiul a fredonat ceva foarte exotic. Era ca într-un spectacol de magie. Am băut ceaiul rapid. Aici fata daneză a rupt tăcerea.

Nu trebuie să te grăbești. Savurează aroma. Din această porție de ceai vom bea de cinci ori și de fiecare dată ceaiul va avea aromă diferită. Vocea fetei daneze suna din nou mai clar decât sunetul dolby.

Eu sunt băutor de cafea. Băutor grăbit. Aici parcă sunt în afara timpului. Mi-e și frică să ies de la tine. Când te-am văzut prima dată atunci la ușă în seara aia ploioasă nu am înțeles nimic. Mi-ai rămas așa ca o voce doar. A doua zi însă, când te chinuiai să închizi ușa, când te-am văzut în bluza cu dantelă, primul cuvânt care mi-a venit în cap a fost fată daneză. Știi, fetele din atlasele de geografie.
Să știi că nu ai greșit. Sunt fata daneza de la pagina 15 de pe atlasul tău de geografie. Mă țineai pe brațe în parc și te uitai cu nerușinare la pupăcioșii serali, iar când suna clopotul catedralei de opt ori, plesneai în grabă copertele atlasului și fugeai acasă. Nu m-ai întrebat niciodată cel puțin cum mă cheamă.

M-am gândit de multe ori să te întreb dar mă speria clopotul catedralei care suna de opt ori. Eram concentrat la numărarea gongurilor și de fiecare dată voiam să fie numai șapte ca să mai stau o oră cu tine. Istoria copilăriei mele nu e de poveste. Trebuia să fiu acasă la opt și jumătate înainte de a pleca tatăl meu vitreg la jocul de cărți. Mă bătea dacă nu ghiceam cele patru cărți scoase la nimereală. Zicea că asta îi aduce noroc. Fata daneză mă asculta cu atenție și asta mă făcea să cred că mă înțelege. Vocea mea suna ca o mărturisire întârziată.

Istoria mea e însă de poveste e destul de hamletiană, a zis cu un fel de intenție. Ești primul meu ascultător. Aș vrea să fii și unicul precum eram atunci unică când te așteptam zilnic la pagina 15. Aș vrea să știi cum te-am găsit. După moartea tatei mama s-a căsătorit cu fratele lui adică cu unchiul meu. Am fost foarte traumatizată de acestă întorsătură. Este adevărat, tata murise într-un accident de mașină, unchiul nu avea nici o treabă cu asta dar……mai pe urmă am înțeles că relația lor era mai veche și moartea tatei le-a picat mănușă. Tatăl meu era saxofonist și mergea foarte des în turnee. Aduna toate biletele de avion într-o pungă și le dădea la decontare de taxe la sfârșit de an. În felul acesta făcea economii ca să-mi plătească mie facultatea. Abia după moartea lui am aflat de acest truc. În afară de asta îmi mai lăsă un cont unde se adunase pe parcursul anilor toate onorariile lui de autor. Într-o zi am simțit că trebuie să părăsesc și casa dar și orașul. Bucuria mamei cu noul ei soț nu avea margini. Nimic nu mai rămăsese în casă din cea ce a fost tata. Am găsit punga cu bilete, am băgat mâna și am scos unu la nimereală. Sa dovedit a fi acest oraș. A fost aici doar o singură dată. Succesul lui a fost atât de triumfal încât afișul se păstrează și acuma în unicul teatru din oraș unde a concertat. Din banii lăsați de tata am deschis aici o librărie de cărți rare. Sunt unica în oraș. Mă cheamă Tiara și te așteptam.
Eram gata. Știam că azi mi se va întâmpla ceva ce așteptam demult. Era evident. Fata daneză de pe atlasul de geografie era în fața mea.

Și eu sunt un fel de librar. Pe mine mă cheamă Omul Damelor, așa e porecla mea de jucător. Istoria mea nu e chiar cum ai zis tu, hamletiană. E mai degrabă cotidiană. Răposata mea iubită m-a părăsit. Sa dus la prietenul meu cel bun. Sori. Vocea mea devenise mai clară decât sunetul dolby.

Ah deci a decedat? Ce au avut și ei accident?

Nu. Accident am avut eu. Eu am fost accidentatul în urma acestei părăsiri. E răposată ca iubită dar ca femeie este bine mesi. Poate și sunt fericiți dar nu știu. Poate. Asta nu se mai poate ști. Tot ce ne deosebește pe noi e că eu nu am avut punga de bilete cum ai avut-o tu. Pentru că nu am avut tată. Și poate din cauza asta nu a avut cine să-mi plătească o facultate. Dar și pe mine ca și pe tine tot cărțile m-au salvat. Eu sunt jucător Tiara. Asta e pasiunea mea. A fost. Acuma nu mai știu. Numele meu adevărat este Vic, scurtul de la Victor. Dar de mult nimeni nu ma mai chemat pe nume. Am ajuns aici pentru că mi-am amintit unde am pus atlasul meu de geografie. Este pe una din polițele tale de cârti.

Ne dezghiocam viețile noastre pe podeaua imaculată din casa Tiarei și semințele se amestecase încât nu mai știam care sunt ale mele și care sunt ale ei. După ceaiul verde Tiara adusese o narghilea din flori de măr. Fumul ne îmbrățișa cu o ușurință letargică. Nu mai voiam să încerc rânza jucătorilor din acest oraș. Nu mai voiam să ies nicăieri. Voiam să rămân între cărțile Tiarei. În acest tango al visării Tiara a dus punga cu bilete a tatălui ei. Lumânările aromatizate sau aprins de la sine ca niște focuri de artificii. Am scos biletele în patru mâini și Tiara a spus cu vocea ei mai clară decât sunetul dolby „Hai Victore să ne alegem destinația”. Numele meu adevărat a sunat palpitant. Parcă mi se înapoiase ceva pierdut de mult. De undeva de la vecini de peste perete, la fel de clar ca și sunetul dolby Simon and Garfunkel cântau Sound of silence. Am aruncat biletele în sus. Unul a căzut între mine și Tiara. Ne-am agățat de el și am început să urcăm lăsând în urmă rafturile cu cărți, lumânările aromatizate arzând, masa de ceai japoneză, oamenii acestui oraș cu fețele îngrijorate și cu hainele lor negre-gri, teatrul pe peretele căruia era atârnat posterul cu spectacolul „Inimă de câine” unde se păstra afișul de glorie a tatei ei, pe Eva și Sori și orașul lor mare și labirinturile acestei lumi pline de jucători spoiți urcând sus spre galeriile de aer nerespirat încă. În urma noastră ca o trenă a uitării rămâneau urmele Damei mele de Inimă, iar în fața mea plutea feeric fata daneză.

Copyrightul acestui text imi apartine in totalitate si poate fi republicat sau folosit public doar cu acordul meu.

Jurnal de pe Marele Zid

Poate pentru prima dată am avut un zbor de lungă durată fără turbulențe. M-am gândit că turbulențele vor începe de îndată ce voi ateriza la sol . Făceam primii pași în zona neutrală a aeroportului, spre cabina ofițerului de frontieră a țării, în care urma să-mi caut un loc de existență. După ce am fost întors de câteva ori înapoi pentru că nu am completat corect formularul de intrare în țară, în cele din urmă, ofițera de frontieră s-a uitat străpungător la mine și a zis:„Welcome to China”.
Instrucțiunile primite de la prietena mea, la care urma să mă opresc, nu au fost prea de folos pentru că din moment ce am pășit afară din aeroport, engleza mea nu mai avea nici o valoare. Uitându-mă la șirul de autocare și la puzderia de lume, care veneau și plecau, am observat întâmplător pe unul din autocare inscripția în engleză „Central Rail Station”. Era exact cam pe unde trebuia eu să ajung.
Am urcat fără să mai întreb, oricum nu aveam mari șanse să primesc și explicații.
În aproximativ o oră, am intrat în oraș; încă peste juma de oră eram cu bagajele în stradă. M-am gândit că totuși e cazul să încerc să găsesc un taxi. În timp ce căutam biletul cu adresa în chineză, bagajele mele erau deja în mânile unui tip care îmi făcea semn să merg după el tot repetând cuvântul „takți-takți”. Ah, ce bine, m-am gândit, exact asta vroiam.
Taxiul tipului era o tricicletă acoperită cu o foaie de cort. La început am vrut să renunț și am încercat să-i explic tipului că vreau de fapt un taxi taxi. Dar biletul meu cu adresa era deja în mânile lui care din Ok nu mă scotea. Voința mea stresată de muzicalitatea limbii chineze îmbibată cu miros de usturoi, tutun și alcool a cedat.
M-am pomenit în dubița triciclistului taximetrist constrâns din ambele părți de propriile valize.
Triciclistul taximetrist a luat-o razna printre mașini. Nu vedeam nimic. Eram ca la un film fără imagine, doar coloana sonoră. Un vacarm de claxoane și un vânt teribil de februarie.
La un moment dat m-a luat o panică însoțită de un frig îngrozitor. Unicul lucru care mă încălzea era aventura .
Bineînțeles că taximetristul triciclist m-a adus unde i–a convenit lui. Eram departe de locul destinației. Unica alinare era un hotel din apropiere. Când m-au văzut cei de la recepție cu valizele au sărit toți la mine „ 欢迎”adică bine ați venit. Stați așa, le-am zis, nu am făcut rezervare și nici nu doresc o cameră, vreau un taxi. După câteva tentative nereușite de a vorbi cu ei în engleză am trecut la limba lui Marcel Marceau… am vorbit juma de oră de mă dureau mânile. În cele din urmă lecțiile de pantomimă de la facultate și-au făcut treaba. M-au băgat într-un taxi cu tot cu valize și biletul cu adresa în chineză. Pe la 6 seara eram în holul blocului unde locuia Kiki – prietena mea gazdă.
Dar și aici colac peste pupăză, Kiki nu era acasă. Am stat în hol cam până la 8, exact ora când se întoarce toată lumea acasă. Eram un element nou și chiar curios pentru locuitorii blocului. Se uitau toți lung la mine cu un sentiment de înțelegere. Alții care au reușit să vină acasă, să meargă la magazin și să se întoarcă, mă vedeau a doua oară, mă salutau deja, ca pe un vechi cunoscut.
În sfârșit a apărut și Kiki, s-a oprit lângă mine, a mai vorbit 10 minute la telefonul mobil și pe urma a explodat:
Oh salut, dar eu credeam că ai venit ieri.
Nu, zic, m-am răzgândit să vin ieri și uite am venit azi.
Hahahaha. Cool, a zis Kiki. Hai să mergem.
De fapt numai Kiki nu era acasă, când am intrat în apartament, am văzut un tip în chiloți stând la calculator și cu niște căști uriașe pe urechi de îi prindea aproape tot capul. Știam că Kiki stătea cu un tip, aha, înseamnă că ăsta e tipul, m-am dumerit eu.
L-am salutat, iar Kiki a strigat până a început să latre câinele vecinilor.
– Ăsta e Morris, Honey, prietenul de care ți-am spus, ăla care trebuia să vină ieri, dar s-a răzgândit și uite că a venit azi. Tipul m-a salutat cu mâna fără să se întoarcă. Era foarte prins la comp, mă rog.
Kiki s-a dus până la bucătărie și a revenit cu următorul monolog:
– Honey, de câte ori să-ți spun, în pizda mătii, să nu mai pui vasele cu tot cu mâncare în chiuvetă că mă oftic s-o desfund. Stai ca un dobitoc toată ziua, bei bere, asculți muzică și faci laba… Nu te duce capul nici să te piși în budă , o plimbi pe alături de pute în baie ca la WC-urile publice maoiste – a rezumat Kiki.
Scena care a urmat m-a făcut să mă simt ca acasă – înjurături ca la gura cortului.
După ce s-au potolit, am deschis o sticlă de vin adusă de mine. Kiki a zis:
– Băi, Morris, sorry, da ăsta e stilul nostru de viață cu Honey, nu băga în cap. Noi suntem oameni moderni,tipu e mișto o să vezi.
– E Ok, Kiki , am zis și primul gând care mi-a venit în cap a fost evadarea de la Kiki și Honey cât mai curând posibil.
După o sticlă de vin gheața s-a spart și Honey a început să se comporte destul de draguț cu mine, dar certurile lor care se reluau din cinci în cinci minute îmi crea un confort psihic nesatisfăcător.
Trebuia să caut o soluție. Să fie sănătos cel care a inventat internetul, la rubrica “Beijing sharing accommodation” am găsit o sumedenie de budiste localnice care ofereau o cameră în chirie pe orice termen, și condiții satisfăcătoare, doar, și numai în exclusivitate celor care le vor ajuta să-și amelioreze limba engleză. Am simțit o acută necesitate de a începe la rândul meu ameliorarea limbii din care cunoșteam două cuvinte ni hao și xie xie ( bună ziua și la revedere).
În zilele următoare am reușit să fac ocolul câtorva admiratoare a limbii engleze. Chiar reușisem să obțin niște înțelegeri unde puteam poposi în orice clipă cu bagajele în caz de emergență. Cu planul B asigurat am mers cu Kiki și cu Honey să cunoaștem Beijing-ul nocturn.
Țin să vă spun că Beijing-ul nocturn nu poate fi descris, pentru a înțelege farmecul, frumusețea și mișcarea acestui oraș super-modern construit doar în 15 ani, trebuie văzut cu ochii proprii. După câteva cluburi vizitate cu Kiki și Honey și după câteva șoturi de tequila administrate în fiecare club, stresul turbulenților la sol s-au lăsat filate pe mosorul trecutului. Am tras în piept aerul acestui oraș nebun în care nu te simți singur niciodată.
Un oraș în care aveam un loc unde puteam veni oricând cu bagajele, și aveam bani suficienți ca să-l cunosc. Un oraș imens cu un ocean de lume de o bunătate naiva de care puteai abuza oricând.
Veni și ziua când urma să mă mut cu bagajele la Lisa – o localnică care m-a ademenit prin mirosul de cafea care domina în apartamentul ei dar și prin excelența erotismului asiatic a corpului și comportamentului ei care promitea și alte ameliorări decât cele de natură lingvistică.
După ce am anunțat plecarea, Kiki și Honey au început ritualul tradițional care nu a durat decât câteva minute leșinate:
– Hai încetează bă, ce ai? Da nu te mai lăsam să pleci nicăieri. Da cum se poate? – ești oaspetele nostru.
Am hotărât în calitate de compromis să mai stau o zi la Kiki și Honey și să mă ducă ei la un meci de Darts unde se aduna toată spuma străinătății din Beijing, așa numiții expats.
Am dat telefon Lisei și i-am spus că vin mâine, promisiune care a urmat să fie onorată luni de zile mai târziu.
În seara respectivă urma să întâlnesc ne-așteptarea.
Eram destul de degajat după ce am degustat aproape tot arsenalul lichid din pub, și după ce am dansat aproape toate stilurile posibile și încă nedescoperite de dans din lumea asta. Eram cuprins de bucuria halucinantă a chefului. Bucuria holerică de a fi parte a unei mișcări imense, de ceea ce se numește cultura mega-polisului.
Ne-așteptarea s-a apropiat disperată pe la spate, m-a tras de mână și mi-a spus într-o engleza foarte turmentată dar destul de familiară mie.
– Te rog, du-mă acasă, nu… nu te crede mare atracție feminină, pur și simplu ești puțin deosebit decât alții și mai ai un avantaj, ești cel mai treaz tip din local.
Am încercat să înțeleg ce accent vorbește, după ce am privit-o cu atenție am înțeles, la piept avea un ecuson cu poză.

Debora Ferguson
Australian Embassy
Visa Section

Venise direct de la serviciu.
Avea niște ochi de o tristețe absolută încât răspunsul meu negativ ar fi sunat ridicol.
Am ieșit cu Debora în stradă, și am prins un taxi, Debora a reușit să pronunțe zona unde trebuia să mergem lucru care taximetristul la înțeles cu greu. Nu am mers mult. Ceea ce a durat a fost tentativele Deborei de a explica taximetristului strada și numărul casei.
Am încercat aproape toate combinațiile posibile. În cele din urmă am ajuns la casa cu numărul 13. Aici era. De la taxi până la apartamentul de la etajul 5 am fost nevoit sa fiu pe post de caritativă. După virajele taximetristului starea Deborei s-a agravat și toate reflexele locomotore au cam ieșit din funcție.
Am ajuns la ușă, ce e drept nici eu nu eram treaz și nici într-o forma tare, dar după efortul fizic pe care l-am făcut îmi revenisem.
Am deschis ușa. În dată ce am intrat un câine destul de simpatic s-a aruncat la noi fluturând prietenos din coadă. Debora a reușit să spună cu un ușor ton de vinovăție în glas, „hey Ralph”, așa îl chema. Bietul animal probabil că stătuse toată ziua închis în casă nebăut, nemâncat, nepișat și fără a fi făcut și alte chestii importante pentru viața lui de câine. Am întrebat-o unde este hrana pentru Ralph, mi-a arătat cu mâna undeva spre bucătărie. Am găsit mâncarea cu ușurință. După ce și-a luat sărmanul tainul de Pedigree am lăsat-o pe Debora în baie și i-am spus că ies cu Ralph la plimbare.
Era destul de frig. Ralph a început procedura dindată ce am ieșit pe scările casei. Îi crăpase răbdarea bietului câine. Am înconjurat casa de câteva ori, am străbătut toate locurile dorite de nasul lui Ralph și după ce am înghețat, și eu dar și Ralph, am hotărât să mergem acasă.
Când să intrăm, ușa de la intrare închisă. Trebuia să formăm codul de acces. Din reflex dau s-o sun pe Debora, dar imediat realizez că nu am telefonul ei. Nu reușisem. Ne uităm unul la altul în tăcere. Ralph a scos câteva scheunături scurte, o fi că-mi spune codul de la ușă pentru că el cu siguranță îl știe dar eu din păcate nu înțeleg bunele lui intenții. Norocul nostru a fost doi tineri destul de drăguți care se întorceau de la un chef. O fi fost și ei într-un local unde se aduna spuma chinezească a Beijing-ului pentru că ne-spuma se culcă pe la 9 seara. Am intrat cu ei în bloc. Ralph m-a dus imediat la ușa care trebuia.
Debora era tot în baie. Adormise pe budă. Am ridicat-o și am culcat-o în pat.
Eu m-am întins pe fotoliul din camera de zi.
Somnul nu se lipea de mine. Am încercat să fac o călătorie în trecut.
Mai întâi în copilărie, pe ulițele prăfuite ale satului meu, pe urmă în adolescență, ziua când am devenit tată , ziua când am plecat din teatru, ziua când am ajuns în Brazilia, pe urmă Irlanda, Norvegia și uite-mă acuma în Beijing…
Când eram mic, în vacanțele de vară mergeam la bunica. Serile în loc de povești, bunica îmi citea din Biblie. O frază din această carte îmi sună și acuma în capul meu “Nebănuite sunt căile tale, Doamne”. Mi se făcuse un dor inexplicabil de bunica.
Mă gândeam la viața mea aici în casa unei australience care doarme fără să știe cel puțin cine sunt. Mă gândeam la viața mea într-un capăt de lume total străin mie, dar care poate să mă ajute să-mi opresc rătăcirea. O voi lua-o iar de la început, iar de la zero, într-o țară nouă în care mă cunoaște doar o australiancă și câinele ei.
Am adormit încălzit de câinele Deborei și de ideea că mâine va fi o altă zi care ar putea să-mi aducă ceva ce poate am obosit să aștept.
Debora nu a îndrăznit să dea ochii cu mine dimineața. A plecat englezește. A lăsat doar un bilet.
“Please stay”
Am hotărât să rămân. Am hotărât să cunosc acest om poate și mai zbuciumat decât mine.
China, una din cele mai nepăsătoare țări față de ființa umană și în același timp cea mai adictivă și mai greu de părăsit.
Începeam un nou meci cu destinul. Un meci care speram din toată inima să-mi dea calificarea.
Programul meu matinal tradițional suferise o mică schimbare, după cafea și noutățile de tot soiul care le urmăream pe internet mai apăruse un mic supliment. Plimbarea lui Ralph. Despre această noua obligație boemă de fapt mi-a dat de înțeles chiar Ralph când mi-a adus lesa. În general vorbind, relația mea cu Ralph s-a cimentat din prima clipă, ca o dragoste de la prima vedere.
Serile cu Debora erau boemice. Mâncăruri și vinuri delicioase, trebuie să remarc aici că Debora era un bucătar de geniu. Eu eram un selecționer de vinuri nu mai rău.
Supă de lapte de cocos cu somon afumat, salata de ruccola cu roșii cherry și semințe de cedru, fileu de batog în sos alb și vinuri: Muscatel spaniol, Shiraz australian, Pinot Blanc francez, Carmenere chiliană și bineînțeles Ralph care își băga nasul neapărat în toate oalele.
Trăiam zile deosebit de frumoase, într-un confort regal, dar tot mai des îmi puneam întrebarea ce fel de relație este această conviețuire, poate fi asta numită iubire sau era mai degrabă o pasiune hedonică care ne unește?
Debora nu lăsa acest subiect să apară în discuțiile noastre serale. Se simțea bine și se voia în această barcă cu pânze atât cât vântul o va duce.
Începusem sa caut un job.
După câteva încercări nereușite, de a găsi un post de profesor de engleză, mister pe care aveam să-l aflu mai târziu, mă gândisem că ar fi cazul să caut ceva în direcția meseriei mele. După câteva casting-uri mă alesesem cu un contract la Beijing Studio’s. Urma să-l joc pe Galileo Galilei, într-un film de ficțiune științifică.
După filmări producătoarea zice:
Wow, da tu chiar ești actor!
Da, îi zic, asta fac cam toată viața mea, când mai bine, când mai rău.
Aici vreau să vă dezvălui un secret. În China oricine poate deveni actor de film, e suficient doar să ai față de european.
Peste alte câteva zile producătoarea Jenny m-a telefonat din nou.
Alo, avem nevoie sa-l joci pe Napoleon.
Salut, nu știu cât de tare mă potrivesc, da hai să facem o proba, zic.
După probe au zis că mă potrivesc de minune doar că trebuie să mă fac blond, așa e Napoleon în viziunea cinematografiei chineze.
În câteva ore machieza m-a făcut blond, ochii albaștri îi aveam de la mama. Imediat ce m-am văzut în costum și sabie, Napoleonul din mine îi și făcea cu ochiul Josephinei. Josephinei alias producătoarea Jenny.
Dar războaiele de pe platoul de filmare nu ne dădu șansa să flirtăm până la șampanie și lumânări serale cu muzică gen slow.
Povestea de film luase sfârșit. Se lăsase o pauză în viața mea chinezo-cinematografică. Hedonismul în relația cu Debora intră în faza plictisului. Doar Ralph era unicul meu prieten cu care mă asociam imediat ce îmi aducea lesa. Plimbările cu el era un fel de evadare din casa care mă constrângea tot mai mult și mai mult. Eram ca într-o cămașa de forță. Aveam nevoie să ies dimineața și să vin seara obosit. Era unicul motiv ca să pot justifica potolirea mea sexuală.
Salvarea veni chiar a doua zi când am fost sunat de unul Simon care abia de lega doua vorbe în engleză dar mi se prezentase drept expert în materia de English one-to-one. M-am prezentat la ora anumită la stația de metro Woudakou, ieșirea de west.
Ne adunasem la acest „casting” vreo 10 candidați. Eu eram unicul care aveam un certificat TEFL obținut pe timpul când locuiam în Irlanda. Deci eram calificat. Restul erau niște puțoi americani care rătăceau prin lume. Dar aveau avantaj în fața mea pentru că pe pașaportul lor era scris USA, dar pe al meu România.
După proba Demo am fost imediat anunțat că sunt angajat. Mai trecusem prin asemenea „casting-uri” dar fără mari rezultate. Să fi avut efect urmele lui Napoleon rămase de la filmări?Mă refer la părul blond și poate un mai mare tupeu.
Am revenit acasă cu gânduri rebele. Mai ales că cu o săptămână în urmă Debora îmi trântise un scandal la o vilă din afara orașului unde am fost invitați la o frigăruie diplomatică. Mai întâi pentru faptul că „mă uitam provocator” la o nemțoaică de origine rusă care venise să facă coregrafie în Beijing și că de ce Katya mi-a cerut telefonul mobil? În drum spre casă s-a dat într-un spectacol de prost gust cu lacrimi, rugându-mă să spun public că o iubesc. Situația era de tot căcatul. Katya și încă vreo 8 fețe diplomatice – martori. Îmi venea să intru în pământ. Debora a plâns tot drumul.
Am ajuns acasă târziu. Parcă era ceva deja vu. Eu o căram pe Debora sus beată muci, Ralph flămând și cu vezica urinară să plesnească.
Situațiile de felul ăsta au început să se repete cam des făcând o fisură tot mai evidentă în relațiile noastre hedonice.
Dumnezeu este pura perfecțiune cu o mână îți ia, ca să fii motivat să cauți, dar cu alta îți dă, ca să ai iluzia împlinirii.
Începeam să o pierd pe Debora tot atât de neașteptat cum am întâlnit-o. Ce îmi rămânea, era un job foarte bine plătit, o viză de 6 luni și o plăcută amintire despre Lisa, în casa căreia era un miros senzual de cafea.
Începusem primul meu serviciu de la o luni. M-am prezentat la ora 9 așa cum era stabilit în contract. Toată școala se aranjase în curte la careu. După speech-ul înflăcărat al directoarei urma intonarea imnului național și ridicarea drapelului.
După 2 lecții am fost anunțat că avem masa și că pot mânca gratuit la școală. După masă am fost rugat să ies cu elevii la ora de înviorare care se făcea afară în curtea unde avea loc careul.
Lucrul acesta nu se făcea întâmplător. Chinezii sunt niște comercianți deosebiți. Lumea din cartier trecând pe stradă, vedeau înviorarea cu muzică și mișcare și mă vedeau și pe mine în același timp cântând și țopăind cu elevii. Deci școala are profesor laowai ( străin) deci e de prestigiu. Hai să ne dăm copiii la școala asta, gândeau ei în mintea lor chinezească. Uite în felul asta eram și pe post de publicitate, leafa fiind doar de profesor.
Serile deveneau tot mai triste cu Debora. Nici mâncărurile delicioase și nici vinurile australiene nu mai aveau efect asupra ne-dorințelor noastre.
Stăteam și priveam filme pe care eu le selectam de prin magazinele de DVD-uri piratate fără să scoatem un cuvânt. Doar Ralph dormea și din când în când vorbea ceva prin somn mai trăgând câte un pârț, care declanșa o putoare dihorească, lucru care ne schița la ambii câte un zâmbet pe buze, Debora doar adăugând la final „o să te rebotezăm „Nesimțitul Ralph”…
În weekend Debora mă anunță că vom avea oaspeți. Urma să vină în vizită colega ei de clasă care locuia în Canada. Pe la mijlocul săptămânii sosise și Nataly colega de clasă din Canada.
Le găsisem seara la masă. De la prima vedere Nataly părea o femeie destul de rasată. Cu un costum Pink de culoare verde închis cu o siluetă de sportivă de performanță și păr buclat blond. Ne-am prezentat unul altuia cu textele de rigoare de genul „Wow, ce placere e sa te cunosc, mi-a povestit atâtea Debora despre tine” ei și eu la rândul meu „vai, ce proaspăt arăți se vede că vii din țara iernilor adevărate” ei, și tot așa.
M-am retras să mă schimb. Când am revenit în bucătărie tensiunea discuției între cele două colege trecuse într-un râs destul de prefăcut. Vorbeau probabil despre bărbați. Logic, eu eram cel mai proaspăt subiect. Asta satisfăcea și curiozitatea lui Nataly, dar și nevoia Deborei de a se plânge pe viață.
Sticla de Hennessy de pe masă era aproape goală. Debora deschidea o sticlă de vin „pentru mine”. Am mâncat fajitas cu legume și cașcaval, am vorbit despre confortul vieții din Beijing, prețuri, siguranța vieții de aici și am bârfit chinezii.
După încă juma de sticla de Hennessy și 2 de vin Debora ajunsese deja la stare de spectacol. Începea să-și arunce părul pe spate și să mă întrebe dacă o iubesc.
Printr-un „fuck it” tăios, Nataly a pus capăt spectacolului pus la cale de Debora. Am început să vorbim filozofie, că dragoste nu există, că totul este iluzie, și important este respectul și drepturile omului și că americanii nu trebuiau să se bage în Irak și că rușii sunt violenți și tot așa până la încălzirea globală.
Pe la juma de noapte Debora era bună de dus în culise. Nu mai putea decât să dea din cap a aprobare sau a negație. Am dus-o în pat. Nataly nu avea somn, avea cum se zice „jet leg” insomnie pe chestia schimbării de fus orar. I-am zis că și eu trebuie să mă retrag pentru că mâine de dimineața am înviorarea la școală. Ea a zis că vrea să iasă afară să se plimbe cu Ralph. I-am făcut toate instrucțiunile și i-am urat noapte bună.
Dimineața m-a trezit Debora urlând. Unde e Ralph, unde e Nataly? Pe masă era deschisă și rasă pe jumătate o a treia sticlă de Hennessy. Ralph și Nataly într-adevăr lipseau. Am făcut câteva ocoluri locurilor din împrejurime. Nici urmă. Nici de Ralph și nici de canadiana Nataly. Bineînțeles că înviorarea de la școală în ziua aia s-a făcut fără mine și lecțiile la fel.
Nataly, apăru pe la 11 dimineața adusă acasă de Ralph. Ea plină de vânătăi și murdară ca o boschetară iar Ralph bucuros nevoie mare umbla cu nasul prin toate oalele, plin din cap până la coadă de păcură.
Nataly băuse cât băuse și la un moment dat realizase că dimineața o să-i fie rău, mă rog nu era femeia prima dată expusă la asemenea ispite. Și ce s-o fi gândit: hai să meargă cu Ralph după bere. În căutarea magazinului cu bere care nu a existat niciodată prin zona unde locuiam, tot căutând magazinul inexistent Nataly căzu într-o groapă cu deșeuri care îi și asigurase cazarea pentru prima noapte de aflare în China. Îi descoperi niște muncitorii care mergeau la lucru dimineața. Ralph a fost mai ușor de recuperat pentru că era dotat cu lesă. Așa cum Nataly nu avea lesă, muncitorii s-au cam chinuit s-o scoată, ba cu o centură, ba cu un fular până au văzut-o pe mal. De aici mai departe Ralph a rezolvat problema. A adus-o acasă.
Nataly bea în stil rusesc. Sau deloc, sau 2 săptămâni la rând fără întrerupere. Pentru că în Canada chestia asta nu este binevenită nici de lege și nici de societate și mai e și costisitoare, oaspetele nostru canadian hotărâse că China este cea mai indicată țară pentru asemenea activități.
Școala devenise refugiul meu. Acolo întâlnisem câțiva profesori mai vechi: Ana – soția ambasadorului georgian în China și Jerry – un scoțian deosebit, cu care legasem o relație de simpatie chiar din prima zi. Când ne plictiseam de uniformitatea meniului chinezesc de la școală mergeam cu toții la masă la coreeni sau la japonezi. În timpul mesei abordam diferite teme legate de viața străinilor în Beijing.
Acasă viața se complica de pe zi pe zi. Debora și cu Nataly crease un fel de tandem împotriva mea, mai ales acest duet se manifesta după o sticlă două. Așa cum nu prea aveam subiecte largi de discutat cu fetele, unicul și cel mai ridicol subiect de ceartă era politica americană a lui Bush, invazia în Irak și popoarele mici. După câteva confruntări dure pe tema popoarelor mici, în care eu deveneam recalcitrant, în una din seri am declarat greva tăcerii. Deși nu mai rămăsese decât o săptămâna din șederea lui Nataly știam că trebuie să plec cât mai curând. Ideal ar fi fost înainte de plecarea ei. Nu voiam să mă despart de Debora urât, dar nici dureros pentru ea.
Seara mă sună Jerry, pe el îl admiram pentru câteva calități. În primul rând, era un consumator de vin redutabil și cunoștea ce înseamnă Negru de Purcari și Grasa de Cotnari și în al doilea rând, pentru spiritul lui neconformist. Și anume: toate lucrurile în China, mai cu seamă educația se supun la două criterii: modă și prestigiu. Mai în toate școlile private din Beijing la modă era să fii american dar să predai engleza britanică, lucru pe care putea să-l facă numai un mare actor. Așa cum Jerry habar nu avea de Stanislavski și mai ales de „Eu în circumstanțele date de rol” era cum era. Jerry preda engleza la această școală de 4 ani, dar o preda așa cum o vorbea el. Cu un accent scoțian, de numai triburile celtice puteau să-l înțeleagă. Cum în școală nu era nici un șef calificat să distingă engleza neaoșă de cea literară pașaportul britanic a lui Jerry a fost o dovadă suficientă ca să fie angajat. Astfel, clasele lui Jerry vorbeau o engleză extrem de diferită de restul școlii. La concursurile interne elevii lui Jerry îi înțelegeau pe toți profesorii, dar nici un profesor nu înțelegea engleza lor. În schimb, la scris, erau cei mai exemplari. Toate eforturile conducerii școlii, dar și al unor colegi, de a-l demite pe Jerry erau în zădar. Dar știți de ce? Jerry era iubit de elevi. Iubit, până la lacrimi, dacă nu venea o zi la școală.
Mă întrebă ce planuri am și dacă vreau să vin la un spectacol de dans modern organizat de Consiliul Britanic. Bunul meu Jerry! Salvatorul! Și am zis că abia aștept să ne vedem acolo.
Jerry venise cu doua pisicuțe japoneze. Una făcea dans modern, iar cealaltă – teatru. În timpul ultimii țigări înainte de intrare mă făcusem cu fetele prieteni la cataramă, mai ales cu Lili, actrița. Japonezii au în general o pasiune de a cunoaște oameni noi, ca și occidentalii, de altfel. Mă gândeam deseori în asemenea situații cât de diferiți suntem totuși de lumea civilizata. La ei dacă apari în spațiul lor imediat vor să te cunoască, te cheamă la masa lor, te întreabă cum te cheamă. De unde ești și ce faci? La noi însă, de câte ori mă duceam într-un sat străin fiind băiețandru mă întrebau „ di undi ești văi”? După ce ziceam de unde, mă luau „Da și caț în sat la noi, văi?” Ei, dar așa e lumea asta diferită.
Spectacolul era într-o sală de dans modern foarte renumită. Lume de pe lume. Ambasadori, fețe oficiale de la primărie și guvern, celebrități din balet și televiziune, ziariști în goană după interviuri, și un miros de cafea irezistibil care venea de la etaj. Sus în holul de la intrarea în sală, la o masă stăteau 3 fete îmbrăcate în kimono maro cu flori albe de lotus și serveau spectatorii care intrau cu câte o ceșculiță de cafea minusculă. Aia din centru mă întâlni cu un zâmbet cald îmi întinse ceșcuța cu cafea și îmi zise: ”Să nu-mi zici că nu-ți place cafeaua Brazilia”. Nu puteam să cred ochilor, Lisa fata de cafea cum obișnuiam eu să-i zic. Era acuma reprezentantul companiei de cafea Brazilia în China, despre care i-am vorbit foarte pasionat la prima noastră întâlnire când m-am dus să văd apartamentul și acuma era în plină activitate de promovare.
Am schimbat câteva vorbe și am intrat pentru că începea spectacolul.
Unde te găsesc Lisa? i-am zis.
Tot aici, și în pauză și după spectacol, a zis ea în engleza ei aproximativă.
În timp ce pierzi ceva poate simplu și banal și care te chinuie din greu, se întâmplă să găsești lucruri la care nici nu ai îndrăznit să visezi să le găsești. Mda, ce mare curaj e căutarea.
Trecuse o săptămână de conviețuire cu Lisa, săptămână în care ne îmbrăcam doar să mergem să luăm masa, în rest ne deplângeam unul altuia viața prin iubire, pentru că și ea avuse un fel de viața asemănătoare cu a mea și ăsta era cel mai simplu și mai plăcut limbaj experimentat de mine vreo dată. Nu doar să faci dragoste, dar să comunici prin ea. În una din serile de catifea Lisa mi-a zis franc:
– Peste 2 săptămâni mă mut la Shanghai, dacă vrei să fii soțul meu, mergi cu mine, dacă nu – trebuie să cauți o gazdă.
M-a uluit această transformare și hotărâre a ei, cât și simplitatea cu care mi-a propus să formăm o familie. La noi până se ajunge la asta rudele reușesc performanța de a deveni dușmani pe viața de la prosoape și cadouri, la Lisa lucrurile erau simple. Da sau ba.
Nu puteam accepta propunerea Lisei nu din cauză că nu ma-ș fi pornit cu acestă fată îndrăzneață la drum, dar pur și simplu pentru că eu pornisem deja și drumul meu era altul și să mă întorc înapoi nu e în stilul meu.
Peste o săptămână eram într-un apartament modern în noul condominiu coreean cu inconfundabila denumire „The Seassons” lângă stația de metro Wangjing.
În perioada șederii mele în acest condominiu emisfera mea imorală s-a manifestat din plin. Începusem un fel de maraton sexual cu aproape toate angajatele de la școala unde lucram și terminând cu agățări accidentale. Ei, nu chiar accidentale, pentru că aceste agățări erau pe la diferite evenimente mondene și candidatele, dacă nu erau cunoscute atunci cel puțin erau vizual cunoscute. Vreau să remarc reciprocitatea acestor relații, imoralitate minimă, adică de bună voie și nesilit(ă) de nimeni. Ăsta era motto-ul meu.
Programul era unul parcă rodat de ani de zile. Întâlneam budista la 19.00 la ieșirea de est a metroului, drumul până la casa mea era în renovare ca și de altfel toată țara și erau câteva locuri unde trebuia sa-i dau mâna s-o ajut să treacă, ba un podeț ba alte impedimente de mișcare. După câteva obstacole de genul ăsta, mâna budistei rămânea ferm în mâna mea și de regula toate aveau cam același comentariu, de genul „mergem de mână de parcă am fi iubiți”, replica mea era mereu aceiași, existențialistă și creștinească, cea pe care mi-o citea bunica în copilărie din Biblie „nebănuite sunt căile tale, Doamne”. După una sau două sticle de Merlot sau Shiraz australian urma DVD-ul cu un concert de muzică jazz cu legendele mondiale, în timpul căruia cel mai des se și petreceau scurt circuit-urile și continuau după tonalitatea și intensitatea astrală. Dimineața mă trezeam, de regulă, cu regrete și frustrări teribile însă viața înapoi nu se întoarce ci merge numai înainte spre ora 19.00 la ieșirea de est a stației de metro Wangjing. Istoriile se repetau cu o exactitate aproape cronică și s-au terminat într-o seară când DVD-ul meu cu Legendele Jazzului s-a blocat. S-a oprit exact după ce Eric Clapton a început “My Father’s eyes”.
Un fel de tristețe a coborât în sufletul meu rătăcit. Mi-am amintit de tatăl meu care nu a avut bucuria sa-și cunoască nepoțelele, care a luptat mult să ne crească și să ne dea un rost și eu acuma irosesc acest rost.
Trăiam cu un dor permanent de fiica mea, un dor care era inutil să fie explicat. Un dor care mă trezea la miez de noapte în hohote de plâns, și care mă ține pe coate cu fața în pernă ore întregi. Căutam răspunsul la o singură întrebare. De ce mi s-a întâmplat anume mie acest lucru?De ce? De ce Dumnezeu mi-a dat atâta sensibilitate și nici un pic de nepăsare?
Încercam să-mi descompun durerea în aceste patimi trupești. Încercam să-mi întind moleculele corpului meu până la alt capăt al lumii unde se afla nervus vagus al existenței mele. Fiica mea.
Am încercat o perioadă de liniște și singurătate și unica mea ocupație în afara orelor de lucru era terapia gastronomică. Găteam felurite bucate după rețetele lăsate de Debora într-o mapă. Acest lucru îmi aducea aminte de începutul nostru promițător. Trecuse un an și drumurile noastre nu s-au încrucișat niciodată.
M-am întâlnit de câteva ori cu Delia prietena ei bună, dar nu am adus capăt de vorbă despre ea. Debora dispăruse și de la evenimentele și localurile unde am fi putut să ne întâlnim. O fi plecat în țara ei australiană, m-am gândit într-o zi. Acasă rănile se prind mai ușor.
Se apropia ziua națională a Irlandei, San Patrick’s day și bineînțeles că ambasada irlandeză dădea un chef de zile mari.
Încă de la sfârșitul lui ianuarie fusese anunțat localul și stilul vestimentar.
Eu cu câțiva amici de ai mei, inclusiv Jerry, am început să ne pregătim kilturile și să ne inventăm o ținută cât mai haioasă.
Hotărâsem să ne întâlnim în oraș îmbrăcați deja în kilturi ca să facem un pic de show și dispoziție de Guinness. Zis și făcut.
Se uitau la noi chinezii ca la nebuni. Pentru că era o zi friguroasă ,am cam înghețat bocnă până am ajuns la hotelul Grand Skylight unde era cheful.
Ne-am înregistrat și ne-am ocupat locurile la masa rezervată. I-am dat cu aperitive și whisky până temperatura corpului s-a egalat cu cea a băuturii. Veselie ce mai tura vura.
După câteva riverdansuri s-au adus salatele. Totul decurgea într-o veselie de gulfstream însă undeva în adâncul inimii mele vibra o strună neliniștită. După ce s-a adus supa, am avut senzația că așa ceva am mai mâncat undeva. Supă cu lapte de cocos și somon afumat. Am gustat cu mare emoție supa și am lăsat gustul să pătrundă în subconștientul meu. Într-un efort comun cu memoria subconștientul meu a degajat un singur cuvânt. Imposibil, am zis eu minții. Ba da, a zis mintea, Debora, doar ea poate să gătească asemenea minuni. La sfârșitul chefului, după tradiție bucătarul este aplaudat cum sunt aplaudați actorii la finalul spectacolului.
Așteptam cu respirația la gura acest final. Unul câte unul în costume albe imaculate au ieșit cei 3 bucătari, iar la urmă în costum alb-negru, așa cum trebuie să fie bucătarul șef, adică rolul central, a ieșit Debora.
Toți au turnat în pahare și au început să ciocnească cu bucătarii. Debora s-a îndreptat la masa mea hotărâtă. Știa de mult unde stau. Noi actorii avem o gaură în cortină și înainte de spectacol mai ciupim cu ochiul cine este din cunoscuți în sală. Probabil bucătarii fac același lucru. Sunt și ei de fapt niște artiști.
S-a oprit în fața mea cu un zâmbet larg și mi-a zis „Sunt bucuroasă să te revăd” nu am putut zice nimic pentru o clipă. Prin mintea mea obosită a trecut ca un film prima noastră întâlnire, Ralph, și acea bucățică de viață trăită împreună. O viață care nu era poate sudată de o iubire dar nituită de o bună organizare a relațiilor între doi oameni. Poate iubirea e o relație bine organizată?
Abia am putut să zic „și eu sunt foarte bucuros să te revăd” am zâmbit și am ciocnit.
Am întrebat ce face Ralph. S-a uitat la mine lung, a lăsat ochii în jos apoi s-a adunat, m-a privit și a spus cu o voce slabă „Ralph a murit. Sunt frântă de oboseală, merg să ciocnesc un pahar cu ambasadorul și mă retrag”. A plecat tot cu aceiași hotărâre cu care a venit. Am căutat în grabă telefonul mobil și m-am băgat în agendă să caut dacă mai păstrasem numărul ei. Da, era. Am băut mult în seara aia dar fără mare efect de turmentare. În drum spre casă am scos telefonul mobil și i-am trimis un mesaj,”Mă bucur enorm că te-am văzut. Aș vrea ca bucuriile noastre să se întâlnească din nou”.
Nu ne-am mai văzut niciodată. Probabil că îmi voi aminti des la bătrânețe de această istorie, și în umana neputință de a întoarce timpul înapoi, unicul lucru pe care îl va degaja mintea mea va fi „ah, ce păcat”.
În martie la Beijing înfloresc caișii. Serile ieșeam în curtea condominiului ca să respir aer îmbibat cu aromă de floare de cais. Acest lucru mă fascina într-un fel, și îmi aducea aminte de casă. Aveam caiși în grădină și îmi plăcea să stau seara sub ei când eram copil, neștiind că într-o zi caișii mei se vor muta în China. Încercam să găsesc echilibrul vieții mele. Încercam să mă întreb și să-mi răspund la toate întrebările care mă chinuiau. Aproape la toate aveam un răspuns în afară de una. De ce iubirea are moarte? De ce fuge iubirea din om? De ce mă leagă de femei doar pasiunea? Hotărâsem ferm să iau o pauză de tot și de toate.
Aveam nevoie de o schimbare totală. Să fiu iubit cu adevărat și să caut să iubesc cu adevărat așa cum a fost viața mea până la acea ruptură ticăloasă. Pentru prima dată după 14 ani de singurătate și de aventuri îmi venise cheful de stabilitate.
Mi-am zis să nu mai caut nimic, tot ce trebuie să se întâmple se va întâmpla de la sine.
Într-o bună zi în fața mea apăru un anunț aproape incredibil de necesar mie. O nouă școală de teatru căuta un director artistic. Am trimis imediat CV-ul și nu au trecut nici 2 ore și am și fost telefonat de o doamnă care a cerut să ne vedem imediat.
După masă stăteam deja într-o cafenea la centrul Lufthansa. Wang Wei, o doamnă extrem de fină poate chiar mai fină decât porțelanul de China,îmi povestea în detalii proiectul pe care voia să-l realizeze. I-am povestit în linii generale cum văd eu o școală modernă de teatru și ea a făcut o pauză și a zis „Ești candidatul nostru numărul 8, și pentru că acest număr în mitologia chinezească este cifra norocului, am intuiția că anume pe tine te căutam. Te rog să faci un concept despre funcționalitatea unei școli de teatru, ce obiecte crezi că trebuie să se studieze, care ar fi perioada de studii, dramaturgia etc. Te rog trimite cât de curând posibil conceptul tău pe adresa mea de e-mail”.
Am zâmbit și am zis că o să mă grăbesc să fac totul cât mai curând posibil.
Era domeniul meu, imediat în mintea mea s-au născut zeci de idei și de vise. Mă vedeam din nou la frumoasele începuturi a companiei „Eugene Ionesco”, unde mișcați de visul schimbării, împreună cu un grup de rebeli în cel mai frumos sens al acestui cuvânt, pornisem o nouă companie de teatru lipsită de orice gram de banalitate.
Era un lucru de care aveam nevoie. Voiam să fac ceva nou. Ceva important, creativ, ceva care să ma pună pe alta pistă de decolare.
În trei zile și trei nopți am făcut proiectul. A doua întâlnire cu Wang Wei nu s-a lăsat mult așteptată. Tot la centru Lufthansa , dar de data asta și cu marele șef pre nume Jessica. Din primele 5 minute am și identificat că Jessica este sora lui Wang Wei.
Am discutat mult pe marginea ideii mele de școală, de fapt am vorbit mai mult eu.
Au ascultat cu mare atenție și din când în când surorile schimbau replici în chineză.
După ce am terminat discuția, marele șef și Wang Wei nu au zis decât că mă vor contacta. În occident e un fel de a zice, pentru a scăpa de om. Nu și în China. Chiar a doua zi m-a sunat Wang Wei și m-a rugat să-i spun adresa unde mă aflu că vrea să trimită o mașină după mine. Ca să ne vedem la birou. Totul funcționa nemțește. La ora stabilită a venit mașina și m-a dus la birourile lui Jessica și a lui Wang Wei. Din prag am înțeles că e o companie destul de serioasă. Când am intrat în birou unde eram așteptat, surorile terminau ultimele șușoituri. După ce a fost adus ceaiul verde și apa Wang Wei a zis că ambele sunt foarte fericite că m-au întâlnit și că ar vrea să semneze cu mine un contract pentru trei luni ca pe urma să fie s-au nu prelungit, în funcție de competențele și utilitatea mea. M-au întrebat ce salariu am la școală. După ce le-am spus, s-au mai șușotit puțin și Jessica a zis că ei îmi oferă salariu dublu decât cel de la școală pentru trei luni, iar mai departe negociem. Era o ofertă bună chiar și pentru trei luni. Înainte de a semna contractul, Wang Wei s-a uitat la mine și a mai adăugat :
„Vrem să te rugăm un lucru, te-am ales pe tine din cei 8 candidați britanici și americani din cauza competentei și experienței tale dar și bunului tău gust în tot ce faci, dar ești dintr-o țară necunoscută și nu ne pică bine la imaginea școlii, te vom prezenta ca un director britanic, nimeni nu se va putea prinde, pentru că ai o engleză foarte buna.”
Am încercat să le spun că am cea mai bună școală și că ar putea să facă un PR mai bun spunând că sunt un director cu o școală rusească de teatru, dar ele știau ce știau.
De luni începeam un nou job. Director Artistic britanic. Suna ridicol din interiorul meu, însă era lucrul pe care aveam nevoie să-l fac, plus că încercam și o transformare nu actoricească, ci reală. Trebuia să fiu un britanic convingător. Hai nenea, să te văd ce actor ești!
Luni spiritul meu britanic instalat în carne și oase încă de acasă s-a cam șifonat pentru că aflasem că școala nu există, este doar un spațiu unde trebuie creată această școală. Deci trebuia să mă fac mai întâi arhitect și designer. După ce am vizitat spațiul am și început a desena. În câteva săptămâni am terminat proiectul școlii care era format din două nivele. La parter 4 clase de bază, arta vorbirii, mișcarea scenică, canto & ritmica și disciplinele teoretice care ieșeau toate într-un hol rotund unde se afla recepția, garderoba și bufetul. Sus la etaj era sala de teatru echipată conform ultimului răcnet al tehnicii de scenă.
Peste o lună am și început selecția profesorilor. Mașa a fost prima mea angajată. O tânără balerină rusoaică din Blagoveșcensk. Era o muncă în premieră pentru mine, foarte tensionată și extrem de interesantă. Veneau zeci de candidați care trebuiau intervievați și testați intelectual și profesional. În una din zile când eram în discuție cu candidatura favorită la canto, m-a sunat Monica, secretara mea și mi-a zis să mă prezint la Wang Wei în birou. Când am intrat la masă erau ambele surori. Nu aveam frica să fiu concediat, aveam totdeauna locul la școala mea, dar simțeam că intervenise ceva. Wei a început prima să vorbească. Aveam o respirație ca după o mică alergare, din cauza emoției și o ușoară panică confuză.
„Am stabilit un contract de trei luni și abia a trecut jumătate din acest termen. Dorim să terminăm acest contract”.
Acest verdict a sunat ca o sentință pentru mine. Am schițat un zâmbet ușor, o umbră de regret a coborât în inima mea. Era incredibil cât de incorectă poate fi soarta cu mine. Credeam că de data asta fâșia neagră a luat sfârșit. Gândul meu a început să hoinărească haotic, neclar și vagabond. Abia după ce Wang Wei a spus următoare replică, m-am adunat înapoi acasă.
„Nu credem că mai este nevoie de termenul de probă, ești ceea ce ne dorim și îți propunem să semnăm acuma un contract de bază pe termen de cinci ani”.Am mai stat câteva secunde până mi-a picat fisa. Aha iată cum. Nu m-am grăbit să zic nici da nici ba. Aveam o stare de bucurie și nu din cauza că voi avea un salariu baban și că voi duce ideile până la capăt. Aveam bucuria omului de a fi necesar, de a fi important pentru cineva. Cred că anume acest sentiment îl ține pe om sus. Am răspuns instinctiv dar corect. Am zis că am nevoie să mă gândesc.
Acasă am ajuns cu o sticlă de tequila și cu niște felii de somon afumat. O asemena decizie trebuie luată cu dispoziție. Când am ajuns la jumătate de sticlă am înțeles cum trebuie să fac. Voi semna doar pe un an contractul. Dacă voi fi necesar voi avea posibilitatea să rup ceva mai mult la semnarea altui contract. Cu asta am adormit în seara aia.
Am avut o noapte plină de vise, aveam defapt o stare de veghe, de parcă dormeam, dar parcă eram treaz. Mereu în visele mele vedeam golurile vieții mele umplute cu iubirea apropiaților mei, lucru care se întâmpla doar în vis.
Decizia mea s-a acceptat fără sincope, am semnat un contract pentru un an.
Peste 5 luni am fixat deschiderea școlii. Nu credeam că așa ceva e posibil. La noi asta ar fi durat câțiva ani. În China e posibil. Se lucra 24 de ore. La începutul lunii august aveam deja toată echipa de profesori angajată. Coco, o tânără absolventă de la Conservator la canto și ritmică, altă Jessica, care lucra la un post de radio la retorică și arta vorbirii, Mașa la mișcare și dans, Marco un profesor american de istoria artelor de origine italiană de la Universitatea Renmin, Kevin cu numele adevărat de Cao Xi și eu, la arta actorului.
Pentru că directorul artistic era „britanic” toți profesorii chinezi erau obligați să mai fie botezați odată cu nume englezești. Acest lucru îmi ușura memorarea numelor. Nu cred că aș fi fost în stare să memorez numele lor chinezești nici până la finalul contractului de cinci ani.
Unica problemă era că la început ei nu reacționau la numele lor nou. Trebuia să-i chem de câteva ori până își dădeau seama.
Am început să formez o echipă, o echipă cu care urma să lucrez trei ani. Mulți dintre ei au descoperit altă vocație și anume de a învăța pe altcineva, alții dimpotrivă au înțeles că s-au pornit pe un drum greșit. Lucrurile se întâmplau într-o înțelegere aproape perfectă de o rară sinceritate. Cu majoritatea din ei am rămas prieteni apropiați până în ziua de azi, cu câțiva nu am reușit.
Deschiderea școlii a fost cu mare pompă, celebrități teatrale, televiziuni, cuvântări înflăcărate și lacrimogene. Era ziua de 27 august ziua când începea Festivalul de teatru de la Edinburgh, din cauza asta am hotărât să dau tribut acestei identități secunde pe care viața m-a impus s-o adaptez. Am încercat să dau de Jerry să văd dacă pot lua un kilt de la el sau dacă mai știe telefonul de la băiatul de la care am luat kilturile la ziua Irlandei. Dar Jerry părăsise China din păcate. La ceremonia de deschidere m-am prezentat oricum în kilt, cusut cu mare grijă de un croitor chinez din cartierul Silk Market, de pe pozele prezentate de mine, care nu a înțeles poate nici până în ziua de azi de ce acest tip, adică eu, face fustă soției pe talia lui.
Nu cred că am făcut atâtea poze în viața mea cât am făcut într-o singură zi. Toți trăgeau de mine, toți voiau o fotografie de amintire cu „british man”.
Seara, istovit, Wei m-a furat și m-a dus într-un restaurant elitar ca să sărbătorim în tihnă acest eveniment important. M-a adus acasă pe la miezul nopții, a oprit mașina, s-a uitat la mine și a zis foarte timid „ Vrei să urc sus cu tine”?Am zâmbit, am îmbrățișat-o prietenește și am zis „Nu, mă descurc„Știam că acest lucru este categoric interzis.
Școala începea să-și croiască drumul ei pentru existență. Departamentul marketing își făcea treaba de minune, aproape în două luni am adunat 150 de studenți. Nu vă mirați, pentru China nu e o cifra atât de mare.
La Crăciun am făcut un spectacol european care a plăcut foarte mult. În echipa noastră mai apăruse Irina care a înlocuit-o pe Mașa și Andrea un actor de film italian.
Viața mea profesională începea să se contureze acuma, dar omul e om, mereu caută punctul nefericirii sale. Și punctul meu vulnerabil era singurătatea. Cineva voia să mă convingă că asta e starea normala a omului de a fi singur. Da, e adevărat singuri ne naștem și singuri murim, dar în acest interval de timp uman, omul trebuie să fie cu alt om. Restul este inuman, nașterea în această lume perfidă și moartea fără nici o garanție că vei recupera dincolo ce nu ai reușit aici.
Singurătatea era un lucru greu de suportat mai ales la Beijing, când oriunde nu te-ai afla erai înconjurat de minimum câteva milioane de oameni care se grăbeau undeva.
În ultra modernul și renumitul condominiu Moma, proiectat de olandezul Steven Holl, care a făcut Turnurile Căzătoare, era o art – cafenea cu frumoasa și inteligenta denumire Kubrick’s Cafe. Această denumire nu avea nimic cu marele regizor de film, dar totuși ademenea.
Veneam serile pe acolo să cinez, să mai răsfoiesc cărți, să privesc un film sau să întâlnesc actori, dansatori sau muzicieni cu care puneam la cale diferite proiecte.
Curtea interioară a condominiului Moma era enormă, rezolvată în stil high tech, iar în mijloc era un lac artificial cu punți transversale și cu o iluminare de poveste. Obișnuiam să mă plimb în această curte după ce ieșeam din cafenea gândindu-mă la multe și mărunte.
Era una din serile mele tradiționale. După o discuție cu Li un student de la teatru, pe care voiam să-l invit la rolul lui Prometheus în următoarea noastră producție, am ieșit la plimbare. Era o luna orbitoare și de culoarea gălbenușului de ou adevărat.” Așa trebuie să fie fundalul scenei pedepsei lui Prometheus” mi-am zis eu în gândul meu și m-am aplecat să-mi leg șiretul care se dezlegase.
La un moment dat am auzit un ușor zgomot în fața mea, am ridicat capul și am văzut un câine care aleargă spre mine. Din cauza vederii mele sensibile și a lunii care mă orbea nu puteam vedea exact dacă câinele aleargă spre mine. Am rămas așa în poziția în care îmi legam șiretul. Am făcut un efort de vedere. Da, câinele venea spre mine. Și nu era pur și simplu un câine, ci era Ralph. Era incredibil ce se întâmpla. Deci Ralph era viu, deci Debora m-a mințit. A venit aproape, s-a urcat cu labele pe umerii mei și a început să mă lingă pe față lacom. Din urma lui venea o domnișoară strigând disperată „ Lalph no ,Lalph no”.Chinezii nu pot spune litera R. Când s-a apropiat și a văzut dezmierdările noastre a rămas puțin confuză. M-am ridicat, și în timp ce Ralph mai sărea pe genunchii mei, i-am întins mâna și am întrebat-o dacă știe să vorbească englezește. A încuviințat din cap clipind din ochii ei mari și rotunzi. I-am spus cum mă cheamă. După o pauză ea mi-a zis „Eu nu am nume englezesc. Mă cheamă Huang Xin, e un nume din sudul Chinei și o să-ți fie greu să-l memorezi”. ”Nu face nimic” am zis eu „o să mi-l amintești tu mai des”M-a privit uimită. Era o fată tipică din sudul Chinei. Destul de înaltă cu un corp coregrafic, cu ochii mari și buzele pline. Stăteam unul în fața celuilalt iar între noi Ralph sărind ba pe genunchii mei, ba pe genunchii ei, parcă zicând „hai ce ați luat apă în gură, continuați!”
Ne-am îndreptat spre punțile de pe lac, mergeam fără să spunem un cuvânt.
La un moment dat Huang Xin a rupt tăcerea „Este evident că Lalph te cunoaște foarte bine, ai fost prieten cu Debora?” Mai degrabă am fost prieten cu Ralph” am glumit eu. Cum a ajuns la tine?”
„Totul a fost foarte întâmplător. Verișoara mea e colegă cu Debora și m-a luat cu ea la cheful Deborei de adio. Cum nu știam pe nimeni, m-am jucat cu Lalph toată seara și atunci Debora a zis, „dacă vrei poți să-l iei la tine. E un câine foarte prietenos. Sau vin să ți-l aduc eu peste o săptămână înainte de plecare”. Eu m-am întors de la studii din America recent, și m-am gândit că Lalph poate fi primul meu prieten adevărat aici”.Tot ce spunea Huang Xin avea și o nuanță personală. Poate că trăise și ea o istorie similară cu cineva care avea un câine . Poate. M-am uitat la ea și poate pentru prima dată am înțeles ce înseamna această fraza folosită la nimereală în contexte potrivite și nu prea, și anume ce mică e lumea. În contextul meu se potrivea de minune.
La despărțire Huang Xin mi-a zis „Dacă îți va fi dor de Lalph poți să vii sa-l vizitezi. Eu stau în blocul C apartamentul 514.Încă nu am un număr de mobil dar dacă vrei lasă-mi numărul tău și te sun eu”. Am simțit că a spus acest lucru fără nici un gând. Așa pur și simplu din intenții umane.
Mergeam în drum spre casă și parcă mintea mea voia să-și amintească ceva important, dar nu reușea. Eram prea mișcat de acestă întâmplare, de această revenire. Numărul apartamentului în care locuia Huang Xin mi se rotea în cap ca o ghiulea. Abia dimineața mi-am amintit. Apartamentul Deborei, unde l-am cunoscut și pe Ralph avea numărul 513.
Ziua lucram cu colegii mei la un spectacol de o formă foarte epică. Încercam să aduc publicului chinez legendele Greciei. ”Legenda lui Prometheus” era o istorie care m-a captivat încă din copilărie. Omul care aduce focul, care aduce căldura și care este sacrificat de propriul părinte. Pentru chinezi era o poveste nouă, necunoscută încă. Când le povesteam legenda stăteau toții cu gurile căscate.
Seara veneam în condominiul Moma. După întâlnirile mele de la Kibrick’s cafe veneam în blocul C și sunam la apartamentul 514.
Ne plimbam în trei discutând pe teme diferite, dar niciodată Huang Xin nu m-a întrebat despre istoria mea cu Debora.
Era primul copil în familie și părinții au dat-o la școala de balet. A ajuns prima balerină la operă și după un accident de spate nu a mai putut să revină. A plecat la New York unde a făcut coregrafie modernă și acuma revenise să-și facă teza de doctorat în educația prin dans. Visul ei era să deschidă o școală de dans modern.
Avea și Huang Xin o istorie în spate, simțeam asta de fiecare dată când atingeam tema iubirii sau a singurătății, dar nici eu nu insistam să mi-o povestească.
Relația noastră era destul de prietenească, și de câte ori în mintea mea se strecura o idee năstrușnică încercam s-o alung cât mai departe.
Începusem să fiu atras de plimbările noastre cu Ralph și de formele coregrafice ale lui Huang Xin dar atracția mea era destul de platonică. Păstram această distanță și ne vedeam doar seara.

Era o sâmbătă caniculară. Obișnuiam să las telefonul meu în birou ca să nu mă deranjeze la repetiție. Când am revenit în birou Monica zice că am fost sunat la mobil de cineva. Era un număr necunoscut. Se întâmpla să mă sune agentul meu de film care mereu își schimba numărul de telefon în scopuri strategice.
Am sunat și am zis că sunt eu și că am un apel nepreluat de la numărul respectiv.
„Uite că numai așa puteai afla numărul meu. Sunt cu colegele mele de teatru la un restaurant delicios nu departe de școala ta. Dacă vrei vino să mănânci cu noi „Era Huang Xin, am zis că cum urc în taxi o chem să spună șoferului adresa restaurantului. Peste 30 de minute eram în compania unor balerine gălăgioase care își aminteau istorii hazlii de pe când erau colege.
Din când în când Huang Xin îmi traducea sumar despre ce vorbeau. După prânz colegele au plecat iar noi am mai rămas să savuram un ceai verde.
În momentul când voiam deja să plecăm afară începuse o ploaie aproape torențială.
Huang Xin mi-a strigat aproape la ureche „trebuie urgent să merg acasă Lalph se teme de ploaie dacă ești liber poți să mergi cu mine”. Nu a fost ușor să prindem un taxi. Când am ajuns eram uzi din cap până în picioare. Ralph era ghemuit sub un fotoliu. Când ne-a văzut, s-a înviorat, dar foarte puțin.
Am stat un pic lângă el mângâindu-l pe blana lui aspră. La un moment dat mâinile noastre umede și moi s-au încleștat. Ne-am ridicat în picioare și am început să ne sărutăm. Ne sărutam ca doi oameni flămânzi unul de altul până la nebunie.
Gustul buzelor noastre era amestecat cu apa de ploaie proaspătă. Ne-am iubit pe podea chiar alături de Ralph, Simfonia iubirii noastre era perturbată de câte un scheunat gingaș emis de Ralph. Poate mă condamna pe mine dar poate pe Huan Xin. Dar poate se bucura de acest nou început. Acest lucru putea să-l știe numai mintea lui de câine.
Mă simțeam deosebit cu Hung Xin nu din cauza prospețimii tinereții ei, a corpului ei apetisant , și a casei ei care mirosea permanent a copac de lămâi, dar din cauză că ea avea grijă de mine, lucru care mi s-a întâmplat atât de rar în viața mea.
Mă suna des la birou să ma întrebe lucruri destul de mărunte, de genul „ai mâncat?” sau „ai pus haine călduroase pe tine azi că e rece?”, dar care revelau o imensă grijă față de mine.
Venea des la repetițiile mele și stătea cuminte într-un colț. Pe urmă în pauză foarte delicat lucra cu Lin Lu tânăra noastră dansatoare. Dansul focului din spectacol a ieșit foarte expresiv, nici prea mult să te frigă dar nici prea puțin să te răcească. Era exact așa cum era ea în viața mea.
Într-o seara m-a sunat și mi-a zis că nu ne vom putea vedea câteva zile pentru că vine mama ei cu nepotul în vizită, și a mai adăugat foarte atent că dacă vreau pot face cunoștință cu ei. Am zis că putem mânca împreuna în una din zile la un restaurant grecesc foarte bun.
Peste câteva zile stăteam cu toții la restaurantul Athena din Sanlitun. Prânzul a decurs într-o tăcere britanică, poate din cauza că bucatele grecești nu erau pe placul lor sau poate din cauza că furculița și cuțitul erau niște instrumente greu de manevrat pentru ei. Cel mai gălăgios a fost nepoțelul care la insistența bunicii, de câteva ori a numărat până la zece în engleză. Mama ei era o femeie foarte calmă, cu un zâmbet sincer mereu pe față, dar în interiorul ei, simțeam că este măcinată de o problemă care o ține într-o tensiune permanentă.
După plecarea mamei, Huang Xin m-a chemat la ea la cină. Gătise legume la abur cu pui și orez brun. Era neobișnuit de tăcută. Eu am adus o sticlă de Merlot și abia după ce am băut sticla cu vin am putut afla istoria acestei tensiuni.
Huang Xin mai avea o soră care se născuse cu sindromul Down. Acești bolnavi sunt deosebit de afectuoși și emotivi. Când sora a împlinit 20 de ani s-a îndrăgostit de un băiat din oraș. Toate încercările de ai explica că acest băiat nu poate fi perechea ei au eșuat. Sora avea crize în fiecare zi. Ca să curme această suferință părinții au mers la părinții acestui băiat care erau foarte săraci și l-au cumpărat. Așa cum bolnavii Down trăiesc până la 35-40 de ani, înțelegerea a fost ca după stingerea fetei toată averea să rămâne soțului cumpărat care ulterior poate să se recăsătorească cu cine dorește.
După un an sora a născut un copil – nepoțelul care număra în engleză și care de fapt creștea cu bunica. Printr-un tertip de presiune emotivă asupra soției , achiziționatul soț a reușit să treacă averile pe numele lui chiar după nașterea băiatului. Acuma acest tip a declarat că dorește să rupă această înțelegere pentru că s-a îndrăgostit pe bune de altcineva. Necazul era foarte mare și cât această veste nu a ajuns la urechile surorii pețite pe bani, părinții erau în căutarea unei soluții urgente.
Acest subiect a intervenit în relația noastră potolind un pic dansul focului care ne unea zi de zi.
În ajunul vacanței de ziua națională Huang Xin m-a chemat să merg cu ea acasă în orașul ei natal. A zis că vrea să-mi facă cunoștință cu toată familia și că își dorește un copil. Pe urmă a mai adăugat că dacă ne căsătorim, părinții ei ne pot da oricât avem nevoie ca să deschidem o școală împreună.
Pe o clipă m-am simțit și eu un soț achiziționat. Această schimbare bruscă m-a încremenit. Nu am plecat cu ea din cauza că aveam spectacole în acestă perioadă și pe urma am zis că asta ar fi și un test pentru cum este adevărata Huang Xin.
Era ultima dată când îl plimbam pe Ralph împreună. Când am ajuns la ușă Huang Xin mi-a zis că din păcate nu ne mai putem vedea. Părinții ei sunt împotriva relației noastre. Mă uitam la această ființă care parcă mai ieri era o parte din mine, pentru care aș fi dat ochiul și rinichiul meu și acuma suferise o anumită mutație. O mutație pe care nu voi putea-o înțelege niciodată. Această calitate cameleonică a oamenilor a continuat să mă chinuie încă mulți ani după asta.
M-am întors fără să zic nimic. Aveam un nod imens în gât care aproape că îmi bloca respirația. Afară a început o ploaie ușoară.
Stropii îmi cădeau pe față și vântul îi întindea pe frunte, pe obraji, pe bărbie de parcă voia să spele amarul acestei decepții.
Mi se făcuse un dor teribil de singurătate.
Dimineața am luat o hotărâre radicală care a provocat un șoc la școală. Am hotărât să plec din această țară unde câinii unesc oamenii, iar oamenii se despart ca câinii.
Eram în avionul care mă ducea acasă iar pe brațe aveam niște pantofiori chinezești pentru copii, pe care îi primisem în dar de la colegii mei la serata de adio, în semn de un nou început în viața mea.
Pentru a doua oară în viață aveam un zbor lung fără turbulențe, de data asta eram aproape sigur că turbulențele mă așteaptă acasă și că meciul meu cu destinul încă continuă…

Copyrightul acestui text imi apartine in totalitate si poate fi republicat sau folosit public doar cu acordul meu.